Orice dicţionar ne asigură că „pitpalac”, numele unei păsări, este de fapt încercarea de a imita sunetele pe care le produce pasărea cu pricina, prepeliţa sau pitpalacul. Un dicţionar etimologic găseşte cuvinte asemănătoare în câteva limbi: bulgară, albaneză, maghiară, galiciană şi portugheză. Nu este unicul caz în care o pasăre poartă un nume pe care lingviştii îl numesc: „de origine expresivă”, provenit din onomatopeea mai mult sau mai puţin apropiată de glasul ei.
Limbajul păsărilor apare în mitologie, ocultism şi în literatura medievală drept o formă mistică, perfectă, divină, de exprimare, şi este cunoscut ca limbaj adamic, enochian, angelic. El ar fi un limbaj care ţine de mit şi de magie, folosit de păsări pentru comunicarea cu iniţiaţii. Şi nu de azi, de ieri. Păsările şi zborul lor figurează în cele mai vechi mituri indoeuropene, ca elemente utilizate în prevederea viitorului. Antropologi şi etnografi de renume cred că aceste obiceiuri îşi au originea în paleolitic, în epoca glaciară, când oamenii au observat păsările care se hrăneau cu hoituri de animale şi au profitat de ocazie pentru le răpi trofeele. Asemenea exemple de comunicare simbiotică sunt menţionate şi în zilele noastre. Corbii din nordul Americii îi conduc pe lupi, dar şi pe vânători, spre prada pe care ei singuri nu o pot consuma. În Africa, o pasăre amatoare de miere îi conduce pe oameni spre fagurii albinelor nedomesticite, în speranţa că va primi o răsplată dulce.
Mitologia nordică defineşte capacitatea de a înţelege limbajul păsărilor drept un semn de mare înţelepciune. Zeul Odin are doi corbi, Hugin şi Munin, care zboară în jurul lumii şi ţin la curent divinitatea cu ce se mai întâmplă în lumea muritorilor de rând. Un legendar rege al Suediei, Dag Înţeleptul, este posesorul unei vrăbii domesticite, la fel de pricepută în culegerea de informaţ