Îngrozitor! Începând de duminica trecută, Sport.ro a introdus în program transmisii de corrida.
Ca unul care n-a văzut niciodată un asemenea „spectacol" pe viu, m-am lăsat împins de o anumită curiozitate. Şi m-am uitat la masacrul televizat. Neinspirată decizie!
Am făcut eforturi să urmăresc întregul carnaj. Ştiam din paginile unor mari scriitori, precum Hemingway şi Garcia Marquez, cum vine treaba cu taurii, toreadorii, matadorii, picadorii. Tot de la ei aflasem câtă promiscuitate se ascunde în spatele unor reprezentaţii de corrida. Dar nici măcar cei mai mari maeştri ai literelor nu pot reda întregul dramatism al morţii aduse în faţa a zeci de mii de spectatori, aşa cum o fac imaginile televizate.
Apropo: i-aţi înţeles vreodată pe oamenii aceia care se bucură de agonia taurului? De ce jubilează ei când văd sânge, suferinţă, durere? S-or fi întrebat ei cum le-ar sta în locul taurului, împunşi de lance şi hărţuiţi cu banderillas?
Starea de repulsie, la vederea atrocităţilor televizate, mi-a mai fost atenuată doar de cei doi comentatori, care nu s-au sfiit să fie solidari cu taurul. Ah, cât şi-ar fi dorit ca vitejii din arenă să fie străpunşi de coarnele bietului animal! Recunosc că la fel gândeam şi eu.
Dar la corrida se întâmplă rar ca omul să fie învins de taur. Întreaga regie este construită pe sacrificiul animalului. El este singur şi neajutorat. Dumnezeu i-a dăruit arme de apărare în faţa sălbăticiunilor pădurii, nu a lăncilor şi harpoanelor de oţel.
Dar omul nu se mulţumeşte cu aceste avantaje incorecte. Laşitatea lui merge până la capăt. În arenă nu se înfruntă un om cu un taur, ci mai mulţi oameni cu un taur. Toreadorul îl oboseşte, picadorul îl împunge cu lancea, los banderilleros îi înfig banderilele, matadorul îl înjunghie cu sabia. Iar când vreunul dintre ei se simte în pericol, se ascunde în spatele unor paravane