Cât de corect este să comparăm protestele din Egiptul de astăzi cu Revoluţia română din decembrie ’89?

De câteva săptămâni aud vorbindu-se întruna despre „revoluţii". Televiziunile nu contenesc să ne ţină la curent, de dimineaţa până seara, cu mersul demonstraţiilor antiguvernamentale care zguduie lumea islamică, iar analiştii se grăbesc să le compare cu evenimentele care au dus, cu două decenii în urmă, la căderea comunismului în Europa de Est. Ai zice, dacă iei în serios această teorie, că tirania se pregăteşte să-şi facă bagajele şi din ţările arabe sau nord-africane.

Prima mişcare de revoltă a început, în decembrie, pe străzile Tunisului, fiind botezată, metaforic, „revoluţia iasomiei". Până acum, pare să fie singura încununată de succes, căci ea s-a soldat cu demisia şi apoi fuga preşedintelui Ben Ali. Au urmat, în ordine cronologică, diverse forme de protest în Algeria, Libia, Iordania, Mauritania, Sudan, Oman, Yemen, Arabia Saudită, Egipt, Siria, Maroc şi, cu voia dvs., în micuţul stat Djibouti. Dintre toate, cea care a captat atenţia întregii planete a fost însă masiva manifestaţie a egiptenilor împotriva regimului autoritar condus de Hosni Mubarak.

E firesc să fie aşa. În primul rând pentru că Egiptul, o ţară cu o populaţie comparabilă cu a Germaniei, reprezintă nu doar o veche atracţie turistică, ci şi un actor-cheie al relaţiilor Occidentului cu Orientul Mijlociu. În al doilea rând pentru că Mubarak, aflat de aproape treizeci de ani la putere, întruchipează figura „despotului luminat". Fost militar de carieră, promotor al modernizării economice, dar adversar al drepturilor cetăţeneşti, actualul lider de la Cairo are meritul de a fi reuşit să ţină în frâu avântul extremismului islamist, cu preţul însă al represiunii căreia i-au căzut victime şi oponenţii politici.

Sigur, e simplist să-l compari pe Mubarak cu Ceauşescu. O fac