La marginea Bucureştiului, lângă groapa Plumbuitei, într-o clasăcu pereţi galbeni.
Stând în bancă, abia pe la sfârşitul clasei a IV-a reuşisem săating cu vârfurile tenişilor chinezeşti pardoseala. În rest, câtevapremii II, o menţiune şi verdictul învăţătoarei: "Îl duce mintea,dar e puturos!". În spatele meu s-a aşezat un băiat înalt şisubţire. Mult prea înalt pentru vârsta noastră. Era nou. Pe nimeninu mai interesa dacă e boşoroagă diriga sau dacă ăla de istorie echiar aşa "al dracu" cum povestesc ăia mai mari. Curios era cine euriaşul din banca a patra. Diriginta îşi ia în primire o nouăgeneraţie. Strigă catalogul. "Cozma Marian?". Cade un "prezent"gros.
Trec zilele, iar uriaşul orgolios îşi impune porecla. Era"Păsărilă"! Un fel de Nică al şcolii. Unde vedeai un pâlc de puştiaplecaţi, era clar. "Ce a adus, frate, azi, Păsărilă?". "Doililieci. I-ai văzut?". Puteai să te bazezi pe el la orice. De lavestitul chiul în grup până la marfă pentru insectar. Îl vedeaimereu în pauză cum bubuia o minge peticită de bara porţii dehandbal care stătea sudată în patru locuri. Îl opream din rutinalui doar la ora de sport: "Hai, bă, la fotbal! Joci de-astea, defete?". Ne-am despărţit în clasa a VIII-a. Peste ani, ne-am revăzutîn parcul Dinamo, cinci minute, în uşa unui autocar.
Ţi-l ofer ţie, "Păsărilă"!
Ne-am despărţit în faţa unei ştiri de net, o informaţie livrată secşi ambalată într-un chenar negru care parcă anunţă răul. Esteprimul drept la replică pe care-l ofer, deşi, probabil, într-o erăîn care şi moartea ta a fost anunţată cu proximitatea unei comenzide taxi, eu, colegul din banca de la geam, nu am mai fost în staresă spun "PREZENT"! În Pipera, acolo unde în copilărie căutamîmpreună lăcuste pentru insectar sau îţi ceream o cireaşă din cracala care doar tu ajungeai. Tu ai ajuns, Mariane, tu ai ajuns,"Păsărilă", şi la cireaşa aia pe c