Ce se întâmplă prin vămi, în general, nu mai este un secret pentru nimeni. Cine şi-a mai închipuit că contrabanda se face ca-n filmele vechi, cu indivizi care se strecoară cu marfa-n spinare printre vigilenţii paznici ai frontierelor, vădeşte lipsă de informaţie , nu de realism. M-am întrebat şi eu, cu doza de naivitate de rigoare, cum se strecoară un TIR cu ţigări prin vamă, fără ca cei de acolo să-şi dea seama. Şi tot eu mi-am răspuns că n-ar fi nici o şansă. Pentru că la noi vama este o instituţie specializată în contrabandă. Totul se face ca la carte, organizarea este impecabilă, iar distribuirea beneficiilor cât se poate de echitabilă. Vameşii, de fapt, joacă doar „rolul” de paznici ai integrităţii economice a ţării. În fapt ei lucrează pentru un sistem, care se întinde de jos şi până foarte sus.

Dar toate astea sunt lucruri cunoscute. Şi, totuşi, nimeni nu s-a atins de această instituţie, vreme de 20 de ani. A trebuit să apară anunţul cu decalarea integrării în spaţiul Schengen pentru ca să se facă ceva. Să se umfle nişte lucrători vamali şi poliţişti de frontieră atât de obişnuiţi cu ceea ce făceau încât nu se mai fereau de nimeni. Pentru că tranzacţiile lor erau, practic, instituţionalizate.

Vămile României au creat de-a lungul acestor ani, o categorie aparte de funcţionari ai statului: oameni cu venituri mici şi vile mari. Sunt de notorietate, prin toate oraşele de graniţă, „cartierele vameşilor”, unde din puţinii bani luaţi pe fluturaş s-au înălţat veritabile castele. Sunt, de asemenea, celebre, parcările vămilor, în care stau aliniate maşinile scumpe ale acestora. Fenomenul cel mai interesant rămâne, pentru mine cel puţin, faptul că această categorie a ajuns la faza de a nu se mai jena. Expunerea opulentă a proprietăţii nejustificate a devenit aproape o întrecere, o competiţie. În percepţia publică a căpătat o adevărată normalitate asoci