Istoria codicelui Caioni e cea a unui document muzical unic în spaţiul Europei Centrale şi de Est, elaborat de un călugăr franciscan care poate fi considerat primul muzician român de stil occidental de care avem cunoştinţă; şi e, în egală măsură, istoria unei moşteniri culturale complexe pe care lumea muzicală românească n-a fost capabilă să o valorifice fără superficialitate. În vara lui 2008, ansamblul francez XVIII-21 Le Baroque Nomade a lansat albumul de referinţă Codex Caioni (Arion ARN68785), care a trecut, în mare parte, neobservat în presa românească. Această recenzie oarecum întîrziată îşi propune să repare această tăcere nemeritată. Codex Caioni a avut parte de un destin care a întrecut, fără îndoială, aşteptările autorilor săi: un manuscris privat al unor organişti de mînăstire, redactat în grabă într-un sistem tahigrafic de notaţie muzicală (tabulatura pentru orgă Ammerbach), presărat cu omisiuni, greşeli şi repetiţii, care a devenit cea mai importantă sursă pentru muzica Transilvaniei în secolul al XVII-lea de care dispunem astăzi. Început de organistul Seregély Matyás în 1634, manuscrisul a fost dăruit apoi discipolului său, eruditul şi muzicianul franciscan Johannes Caioni (Ioan Căianu/Kájoni János), care a transcris majoritatea pieselor din codex, pînă în 1671. După moartea lui Caioni, manuscrisul e uitat pentru două sute de ani în biblioteca mînăstirii franciscane de la Lăzarea, apoi redescoperit la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi parţial cer-cetat în perioada interbelică. Călugării de la Lăzarea îl vor zidi într-o ascunzătoare la sfîrşitul celui de Al Doilea Război Mondial pentru a-l apăra de „mînia proletară“ a armatelor sovietice, e crezut vreme de patruzeci de ani pierdut şi, în final, redescoperit din întîmplare în 1988, cu ocazia renovării mînăstirii. După mai bine de douăzeci de ani, discografia românească a codicelui rămîne ignorabilă