Apărut în sfîrşit anul trecut, după o lungă perioadă de aşteptare în care mulţi se vor fi întrebat (în fond, cu o curiozitate legitimă) ce şi cum va mai scrie Gabriela Adameşteanu într-un context – social şi literar – diferit de acela al deceniilor în care autoarea scrisese şi publicase Drumul egal al fiecărei zile sauDimineaţă pierdută, romanul Provizorat a avut parte de o receptare promptă, atentă, ghidată însă, uneori, de anumite prejudecăţi de lectură. Nota dominantă a articolelor pe care comentatori(i) din generaţii diferite le-au consacrat acestei cărţi este dată de tonul sobru-elogios – uşor convenţional pe alocuri – ce însoţeşte verdictul critic: volumul de faţă, spun (direct sau într-o manieră mai întortocheată) aceşti comentatori, este o reuşită a autoarei, dar... – căci aici urmează aproape invariabil un „dar“, exprimat limpede sau strecurat la un nivel implicit al discursului – nu egalează performanţa (de construcţie, de scriitură etc.) atinsă de Gabriela Adameşteanu în Dimineaţă pierdută. O situare ierarhizantă a celor două romane ar putea fi, totuşi, pripită, din cel puţin două motive. În primul rînd: e dificil şi, pînă la urmă, forţat să compari – dintr-o perspectivă axiologică – două construcţii epice cu mize atît de diferite, cum sînt Dimineaţă pierdută şi Provizorat. În al doilea rînd: nu s-a scurs încă suficient timp după apariţia acestui nou roman al autoarei, asupra căruia apasă, inevitabil (şi, într-un fel, nedrept), prestigiul Dimineţii pierdute.O presupusă omogenitate a prozei Gabrielei Adameşteanu Cum era, de altfel, relativ uşor de anticipat – dată fiind notorietatea autoarei –, mai toţi cei care au scris despre Provizorat s-au lăsat purtaţi de o frenezie a comparaţiilor/paralelelor cu cărţi(le) anterioare ale Gabrielei Adameşteanu, accentuînd de exemplu „continuitatea“ pe linie epică dintre romanul de curînd apărut şi Drumul egal al