Cînd am văzut prima dată Incendies de Denis Villeneuve, film realizat în 2010 după piesa de teatru a lui Wajdi Mouawad (publicată în 2003), am vrut să scriu despre el imediat. M-am temut însă că nu pot scrie fără să dezvălui episoade importante din film, ceea ce ar strica suspansul pentru cei care nu cunosc „intriga“ Incendiilor, piesă de teatru tradusă în română. A trecut ceva timp deja şi vreau să scriu, căci afişul filmului care apare acum în cinematografele pariziene mi-a dat „la chaire de poule“. Pe fundal roşu, pe zidurile metroului parizian, o văd pe Lubna Azabal (interpreta rolului lui Nawal Marwan) în şoc, încercînd să respire, după ce tocmai supravieţuise masacrului şi incendierii unui autobuz în deşertul Libanului. Incendierea acestui autobuz plin de oameni în faţa blocului său a fost şi rămîne trauma vieţii lui Wajdi Mouawad, care i-a fost martor la vîrsta de 7 ani (în 1975), înainte să fugă din Libanul cuprins de război şi, împreună cu familia lui, să se refugieze în Franţa, iar apoi în Québec, unde avea să devină unul dintre cei mai importanţi dramaturgi canadieni actuali. Incendierea autobuzului plin cu oameni este o traumă politică şi personală, iar teatrul lui Mouawad arată cum politicul pătrunde brutal în viata personală a oamenilor, cum prostia politicului creează lungi războaie şi tragedii greu de descris în cuvinte, dar pe care imaginile scenice sau cinematografice le pot sugera parcă cu mai multă uşurinţă. De aici şi poezia ororii, căreia Mouawad îi face loc în piesele lui de teatru – fraza recurentă: „Copilăria e un cuţit înfipt în gît“ sau titlul unei cărţi pentru adolescenţi: Un obuz în inimă, 2007, un monolog teatral despre moartea mamei lui, cealaltă traumă majoră din viaţa lui Mouawad. Poezia din teatru e înlocuită de Villeneuve de efecte cinematografice. Regizorul, care îşi permite multe libertăţi în film, pentru că nu se poate alt