Scriam nu demult, în Observator cultural („Germania, erou tragic?“, nr. 555, 17 decembrie 2010), despre cartea pe care cunoscutul istoric Lucian Boia o dedică aşa-numitei tragedii a Germaniei. Nu am insistat atunci asupra riscului de a folosi o asemenea sintagmă în legătură cu un decupaj anume dintr-un flux istoric pluricentenar. La urma urmei, rămîne (de) nedemonstrat de ce, totuşi, intervalul dintre unificarea Germaniei şi înfrîngerea ei în Al Doilea Război Mondial ar fi o tragedie şi nu evoluţia firească a unui avans în timp, de la agregarea statului naţional modern unificat în formă federală la fiascoul dorinţei de a ocupa prim-planul competiţiei imperialiste şi militariste europene. Nu este limpede nici în ce măsură segmentul de timp decupat de autor ar merita calificativul de „tragedie“ mai curînd decît perioada cînd statele germane erau sfîşiate de inamiciţia bazată pe opţiuni religioase diferite sau, mai general, decît vremea cînd Germania era doar numele generic al unei hărţi zdrenţuite, epopeea napoleoniană făcînd-o mai simplă şi mai comprehensibilă, fără a o rezolva, totuşi…
Nu am insistat atunci asupra acestor aspecte, luîndu-le, cu toată bună-credinţa, ca opţiuni mai mult sau mai puţin subiective ale istoricului. Fiindcă, după mine, specialistul are dreptul de a-şi contura ancadramentul problematic după cum îi vine mai bine la îndemînă. Ceea ce însă nu poate fi eludat şi nici amînat este ca, îndată după aceea, în al doilea moment al aceleiaşi mişcări, să argumenteze solid, coerent şi consecvent opţiunea lui.
Ei bine, din grabă sau pentru că nu a socotit necesar, Lucian Boia nu a procedat astfel. Mi-am permis să spun limpede acest lucru, îndoindu-mă că eşecul Germaniei la finalul aventurii hitleriste a fost o tragedie, comparînd ceea ce i s-a întîmplat acestei ţări cu proiectul „Soluţiei finale“
