Codul lui Eminescu

de Felix Nicolau

Bucureşti, Editura Victor, 2010, 432 p.

Departe de a fi un talent genuin şi de a subscrie necondiţionat la mistica primului jet, Felix Nicolau pare să fi suferit încă de la debut de anxietatea influenţei, care l-a condus la experiment şi la jocul livresc, ca pe optzecişti, dar într-o manieră mult mai dramatică şi mai pură, lipsită adică de ambiguitatea ludică a ironiei cu miză politică (a publicat până acum romanul Tandru şi rece, precum şi volumele de versuri Bach, manele & Kostel şi Salonul de invenţii). Experienţa de scriitor i-a folosit însă din plin criticului şi istoricului literar, apreciat atât pentru onestitatea verdictelor sale, cât şi pentru atitudinea înţelegătoare, de comentator pasionat al literaturii de ieri şi de azi, neimplicat în manevrele de culise. Astfel, dacă în Anticanonice. Cronici stresate (2009) autorul reuşea să surprindă foarte convingător dinamica fenomenului literar contemporan, făcând dreptate multor cărţi ignorate nemeritat, în volumul de faţă miza demersului critic capătă altă greutate, pentru că în joc e chiar tentativa de a revalorifica estetic, la temperatura actualităţii, creaţia eminesciană.

În răspăr cu hermeneuţii demitizanţi, modest, Felix Nicolau şi-a propus aici (pe urmele lui D. Popovici şi Matei Călinescu) să lămurească natura raporturilor dintre titan, demon şi geniu în opera eminesciană, fără a scăpa din vedere ambiguitatea textului poetic în sine, cu polisemantismul şi pletora de nuanţe specifice. Binevenită e relativizarea opoziţiei titangeniu printr-un termen mediator („demonul”/ „daimonul”), menit să explice mult mai convingător metamorfozele eului liric, de la ipostaza afirmării orgolioase la contemplativitatea ataraxică. Pornind de la nişte definiţii precise ale termenilor în discuţie, exegetul urmăreşte apoi, atent, geneza viziunilor mito-poeti