n) Pe uliţa unui sat din România, un reporter îi iscodeşte pe nişte ţărani, între care şi o bătrână, despre Schengen. Femeia îşi aşază mâna la gură, acoperind-o preţ de câteva secunde, şi cugetă. „Ca să ştiţi, mie nu-mi convine. Şi nu mi-a convenit nici c-am intrat în aia, cum îi zice?, în UE aia!”, răspunde fără fereală leliţa. „Eu sunt în etate, să intre ăi tineri”, se explică simpatica pensionară iţită pe micul ecran. Păi, şi n-are dreptate? Ce le-a oferit lor, oamenilor ocoliţi de istorie, povestea asta cu integrarea? Nimic, în afară de sărăcie şi suferinţă. Suferinţa de a-şi vedea feciorii şi copilele băjenind după parale peste mări şi ţări. Din nefericire, agenda guvernanţilor nu-i mai cuprinde deloc pe obidiţii patriei, i-a scos definitiv din programul de „reformare” atât de drag demagogului preşedinte. Aşa că de ce le-ar conveni să intre într-o chestie care nu le-a adus decât nevolnicie şi umilinţă?
n) Ajuns la Strasbourg, dl Băsescu a fost sclipitor atunci când l-a plesnit pe europarlamentarul rus, sărit să-l încolţească cu anexarea Moldovei. Cine zice ăla e!, i-a retezat-o aţos şi arţăgos, rânjind de satisfacţie patriotică, şeful nostru de stat. Sigur, destui îl vor fi beştelit pentru lipsa de eleganţă, pentru inabilitate diplomatică, şi, zău, dacă greşesc. Pe mine m-a reconfortat însă replica neprotocolară, fiindcă îndestul nimeni nu le-a zis o vorbuliţă de ocară pravoslavnicilor cotropitori. Iar generaţia mea a crescut urându-i pe sovietici, şi răbufnirea băsesciană, chiar de-i târzie, e în fond răzbunarea câtorva milioane de români frustraţi. În politică, răzbunarea este tare dulce la gust, în ciuda criticilor unora şi altora, iar poporul o cere adesea.
n) La respectiva „dare de seamă”, întâiul justiţiar român, asemenea unui şef de post comunal (nu cantonal!), a făcut bilanţul poliţiştilor şi vameşilor băgaţi la zdup. Atâţia cu mită, a