Sînt tot mai surprins cît de elementare pot fi golurile de cultură la un număr de publicişti care vreau să treacă drept formatori de opinie sau care şi-au asumat misiunea de a-i învăţa pe alţii. Cea mai recentă ocazie de a constata acest lucru a fost iritarea unora dintre ei faţă de cuvîntul „apaş“ din titlul cărţii mele despre istoria acuzaţiei de plagiat aduse lui Nae Ionescu (Apaşul metafizic şi paznicii filozofiei, Humanitas, 2010). Unii au luat termenul în sensul său propriu şi au strîmbat din nas faţă de modul în care îl folosesc. Alţii au crezut că e vorba de vreo resemnificare confecţionată la domiciliu şi, cu hermeneutica prafului de puşcă, i-au găsit noima în „ţigan“ sau „tango apaş“.Comment peut-on être apache? Toate aceste grimase şi cazne interpretative ar fi fost scutite de febra musculară aferentă printr-un simplu gest igienic: o vizită la dicţionar. La orice lexicon românesc la îndemînă, de la Dicţionarul limbii române moderne (1958) la ediţiile DEX-ului şi de la Dicţionarul de neologisme (1986, 2000) la Dicţionarul enciclopedic. Toate înregistrează, ca sens secundar al cuvîntului, provenit din limba franceză, „huligan“, „bandit“, „hoţ“, „tîlhar“, ba chiar „derbedeu“ şi „haimana“. Cine ar fi ajuns pînă la Dicţionarul etimologic român al lui Alexandru Ciorănescu ar fi aflat chiar că aceasta era o „denumire dată bandiţilor din Paris, de la 1902“. Nu era aşadar nevoie să recurgă la Dictionnaire de l’Académie Française, unde ar fi găsit totuşi cea mai precisă circumscriere a sensului figurat al cuvîntului apaş: „Malfaiteur qui vit hors la loi, en révolte ouverte contre la société, ne reculant ni devant le vol, ni devant l’assassinat, par allusion à une tribu d’indiens Peaux-Rouges, réputés pour être rusés et cruels et auxquels s’applique l’expression proverbiale «une ruse d’apache»“ (ediţia a VIII-a, vol. I, 1932). În Trésor de la Langue Française