Duminică, 6 februarie 2011, în holul central al Casei Sindicatelor din Ploieşti, apoi la biserica Sfînta Vineri, un grup de oameni, nu foarte numeros, dorise să fie alături de familia îndoliată, soţie, fii, fiică, nepoţi, şi să-şi ia ei înşişi rămas bun de la Vasile Paraschiv, care, înconjurat de numeroase şi imense coroane de flori, de jerbe şi mici ghivece, aştepta cuminte şi liniştit, măcar o dată, în somptuosul lui sicriu, să fie condus pe ultimul drum. Veniseră de la New York fiul, Radu – cel care, plecat la 17 ani să-şi însoţească tatăl în călătoria în Occident, decide să nu se mai întoarcă, atunci cînd acesta, expulzat de la graniţa Curtici de paznicii regimului, îi obligă să-l primească înapoi, în ţara lui, alertînd presă, personalităţi, sindicate din tot Occidentul –, şi nora; era şi celălalt fiu, mai vîrstnic, Marian, venit de la Călăraşi, unde se ascunsese şi el, de tînăr, pentru ca mîna lungă a Securităţii să nu lovească în tată, nimicindu-i pe ei. Era şi fiica, Luiza, aceea care nu avea decît 14 ani cînd, arestată împreună cu tatăl ei, pe stradă, l-a auzit, îngrozită şi năucită de admiraţie, strigîndu-i colonelului de Securitate care-l somase să se ridice în picioare la intrarea superiorului îngreunat de galoane: „De ce să stau eu în picioare în faţa voastră? Voi să staţi în picioare în faţa mea! Voi trebuie să staţi în picioare în faţa muncitorilor în numele cărora pretindeţi că ne conduceţi! Uite ce burţi aţi făcut de pe urma muncitorilor“. Era, în fine, nepoata, acum adolescentă, care, buimăcită şi ea, la numai cinci ani, de jurnaliştii şi reporterii străini veniţi de peste tot să facă filme cu bunicul ei, să-i dedice cărţi, reportaje, articole, la jumătatea anilor ’90, ieşise şi scrisese cu creta pe trotuarul din faţa blocului „PE TATAIA L-A BĂTUT SECURITATEA“. Un veritabil social-democrat Era ieri, cu riscul de a-i tulbura, o extraordinară ocaz