Deşi este negreşit pe buzele tuturor în preajma sărbătorilor cu rezonanţă naţională, patriotismul românilor este adesea pus sub semnul întrebării. S-a redus conştiinţa naţională, cu care Napoleon câştiga războaie, la simple victorii în talk-show-uri pentru români?

Departe de excesele şi îngustimile naţionaliste de secol XIX, alterate apoi de un naţional-comunism oriental copiat febril la indigo, condiţia de român pare astăzi mai mult stigmatizată decât interiorizată cu mândrie. Mai citeşte şi: Argumente: De ce ai mai rămâne în România? „Mândru să fiu român” Sunt mândri de România și defilează cu asta În schimb, patriotismul ca unealtă discursivă se află pe toate mesele românilor, fiind invocat atât în scamatorii politice, ori fanfaronade, cât şi în explicaţiile despre cetăţenie, apartenenţă ori existenţă comună. Cât a rămas din patriotismul cu soia, ţinut ca sfânt odor până nu demult, şi cât din patriotismul exprimat al românilor este natural?

Patrioţi „de meserie"

Discursul identitar, ca o aglomerare de prejudecăţi fudule, stereotipuri de identificare, mituri şi resentimente, pare să fi devenit un reflex la fiecare paradă publică politicianistă. Mirajul sloganului patriotard şi politizarea emoţiei românilor pot seduce felii bune din electorat, de la demenţialul „nu ne vindem ţara!", până la categoricul „doi creştini şi patrioţi vor scăpa ţara de hoţi". Unealta demagogică sau propagandistă nu poate însă decât să-l abandoneze pe alegătorul „infectat" de patrioţii „de meserie".

Pe de altă parte, atunci când ziua de mâine e mai aproape decât mândria de a fi român, nici fatalismul romantic al lui Nae Ionescu nu mai însufleţeşte râul, ramul, iar oamenii uită că românul avea o patrie şi restul erau ţări. Facturile, pensiile, medicamentele şi toate celelalte probleme materiale vin înaintea oricărei încercări de omogenizare identitară.

Pentru mu