Inventivitatea specifică românului iese adesea la iveală şi în domenii în care ar trebui să fie ceva mai reţinută. Rezultatul acestei inventivităţi în exces se vede din plin în registrele de evidenţă a populaţiei, unde nu poţi citi mai mult de două pagini de nume fără nişte hohote de râs sănătoase. Şi dacă numele de familie nu-l poţi alege, deşi, adesea, e pitoresc, de multe ori e combinat de părinţii cu surplus de creativitate, pentru un “produs final” desăvârşit, care îl poate marca şi traumatiza pe ghinionistul copil căruia îi e atribuit. Analizând lista de nume pitoreşti cu care se îmbogăţesc zilnic scriptele Evidenţei Populaţiei, îţi dai seama că unii români, deveniţi părinţi mai mult sau mai puţin accidental, ajung la concluzia că într-o lume plină de falsuri şi imitaţii, “ăl mic” trebuie să aibă tot timpul la el măcar un lucru original – numele.
Îndeletniciri cu tradiţie
Istoria numelor pitoreşti la români este, de obicei, legată de chestiuni care nu ar trebui să aibă nimic în comun cu apelativul pe care un copil abia botezat se presupune că ar trebui să-l poarte o viaţă întreagă.
În urmă cu vreo treizeci de ani, chiar şi într-un orizont imaginativ relativ limitat şi constrâns de limitele cenzurii comuniste, tot se găseau soluţii originale pentru numele unor “borâcei”, cum îşi alintau cu drag odraslele părinţii aparţinători unor minorităţi etern discriminate. Aşa s-au născut clasicele Pardailan (romanele de capă şi spadă erau la modă), Bobi, Geiar, Jere sau Suelen (după cosmopolitul serial “Dallas”), Cogiac (după “Kojak”, cu Telly Savalas – un alt produs televizat de succes al epocii de aur), sau Alendelon, Brijibardo, Jeanmare sau chiar Liudiufne.
Spre finalul perioadei optzeciste şi începutul nebun al anilor '90, românii prinseseră deja gustul casetelor video piratate, traduse de Elena Margareta Nisto