Egiptul sărbătoreşte o nouă zi de libertate. O libertate aşteptată mai bine de 30 ani, timp în care ultimul faraon şi-a impus voinţa cu o duritate îndelung exersată de-a lungul ultimelor şapte milenii.

Ceea ce s-a întâmplat în Egipt este cu atât mai impresionant cu cât regimul de acolo părea unul dintre cele mai puternice, mai eficiente şi mai bine organizate pentru a exclude orice urmă de rezistenţă şi de împotrivire. La baza sa stătea una dintre cele mai puternice armate din zonă şi organisme de represiune bine puse la punct. Dată fiind condiţia sa de naţiune aflată în prima linie a unei beligeranţe istorice, regimul lui Mubarak a fost susţinut de marile puteri tocmai pentru rolul său de factor de echilibru într-o zonă în care un nou război global poate izbucni practic oricând. Nimic, sau foarte puţine lucruri indicau faptul că Mubarak era perceput ca un dictator nu doar de inamicii săi politici, fundamentalişti, ci de o mare parte a naţiunii şi că plecarea lui, reclamată cu atâta insistenţă , ar fi putut produce un asemenea sentiment de uşurare.

Sentimentul ăsta îl cunoaştem. L-am încercat pe pielea noastră. Nu ştiu cât de asemănătoare ar putea fi considerate personalităţile lui Ceauşescu şi Mubarak. Cred însă că există câteva deosebiri fundamentale. În timp ce Ceauşescu ajunsese să fie ignorat şi blamat de comunitatea internaţională, inclusiv de Est, Mubarak s-a bucurat până în ultima zi de încrederea şi respectul liderilor lumii – inclusiv ai Israelului. În timp ce Ceaşuescu se considera el însuşi un om providenţial, pe Mubarak îl considerau alţii. În timp ce pe Ceauşescu Armata şi Securitatea l-au abandonat la primul semn de slăbiciune, Mubarak s-a bucurat de un suport aproape necondiţionat din partea aceloraşi instituţii şi este aproape sigur că nu va împărtăşi soarta prietenului său drag „din grădina din Carpaţi”.

O deosebire ar fi, poate, d