REVOLUŢIE. Mubarak şi cercul său izolat sunt doar o formă extremă a sindromului despotului arab, în care serviciile de securitate controlează fluxul de informaţii dintre conducător şi condus, cu atât mai bine pentru a manipula ambele părţi, scrie cotidianul britanic Financial Times, citat de Agerpres.

Mubarak a crezut că în mod evident poate trage de timp. La fel fac, după câte se pare, majoritatea liderilor arabi aflaţi la conducerea unor ţări cu profiluri socio-economice alarmant de similare cu cel al Egiptului.

Conducătorii din Algeria, Yemen şi Bahrein - toate state fragile, devastate de conflicte în ultimii ani - recurg la formula familiară a mitei şi bastoanelor - la fel cum a făcut Mubarak.

Regele Abdullah al Iordaniei (ţară cu o majoritate palestiană) a reacţionat la valul în creştere de proteste prin concedierea primului-ministru. Însă iordanienii cunosc bine trucul. Tatăl său, regele Hussein, a avut 56 de premieri în 46 de ani de domnie. În timp ce fostul rege încarna legitimitatea dinastiei Haşemite, poziţia fiului său este mai precară, un lucru puţin înţeles de către publicul occidental sedus de apariţiile Regina Rania, soţia sa plină de farmec, în paginile revistelor cu celebrităţi, cum ar fi 'Hello!'. Liderii celor 36 de triburi iordaniene, piatra de temelie a armatei şi a statului Haşemit, i-au scris recent regelui cerându-i schimbarea, inclusiv în ceea ce priveşte purtarea reginei sale.

În Siria, Bashar al-Assad şi-a restrâns baza regimului, transformând-o într-o afacere bazată mai mult pe clan şi pe familie şi dispensându-se de sfătuitorii formidabili pe care i-a avut tatăl său, Hafez al-Assad - în special de şeful său de personal, Hikmat Shihabi, şi de vicepreşedintele Abd Al-Halim Khaddam, un factor de echilibru într-o Sirie majoritar sunnită condusă de un regim minoritar alauit. Regimul Assad are o dorinţă evidentă de a fo