Vorba vameş nu a avut o prea bună faimă niciodată, dacă ne gândim că încă din Biblie ea este pomenită într-un context dezavantajos pentru persoanele respective. Vămile Imperiului Roman nu erau ţinute de funcţionari salarizaţi, ele erau luate în arendă de anumiţi cetăţeni ai provinciei respective, care, la rândul lor, angajau pe alţii să facă treaba propriu-zisă. E limpede că sumele obţinute din vămuire trebuiau să fie mai mari decât cele oferite de arendaşi statului roman, plus ceea ce trebuia să le mai rămână vameşilor propriu-zişi, care-şi calculau singuri beneficiul. Antipatia faţă de vameşi era generală, iar Noul Testament dă mărturie despre asta, asociindu-i unor alte persoane antipatizate, secta Fariseilor, dar aceştia din alte motive, care nu fac obiectul discuţiei noastre de azi.

Nici Noul Testament, nici alte izvoare nu ne dau indicaţii asupra averilor acestor vameşi care i s-au opus lui Isus, dar şi cetăţenilor de rând. Nu ştim dacă aveau vile frumoase, ori stăteau în bordeie, nu ştim dacă făceau lux, la luxul vremii mă refer, pe scurt, acest aspect ne scapă. Ştim numai că erau repudiaţi de lume şi mai ales de creştini. În schimb, ştim cum trăiesc vameşii români. Şi încă de prea multă vreme. Despre vilele lor s-au făcut bancuri, s-a scris serios în ziare de peste zece ani, dar nici o instituţie a statului nu s-a autosesizat. Oare de ce? Pentru că, deşi nu erau arendate pe faţă, vămile se arendau totuşi pe dedesubt, aşa cum se petrec mult mai multe lucruri decât bănuim noi în România de azi şi, probabil, în toată lumea. Sigur că spunem „ca la noi la nimenea", dar ştim că şi mulţi alţii, din alte ţări, ar spune aşa dacă ar şti expresia.

Când ANI a încercat să ceară socoteală, în numele statului, unor demnitari care trăiau peste veniturile mărturisite în declaraţiile respective, a ieşit scandal şi lucrurile s-au muşamalizat. Prea multă muşama st