Cu ocazia lansării unor indicatori privind preţurile locuinţelor din România, un lector de la o facultate din Londra le-a explicat românilor că piaţa rezidenţială, cu exploziile de dinainte de criză şi prăbuşirile de după, a crescut sănătos.

Într-adevăr, ca medie anuală vorbim despre o apreciere de doar 7,2% pe an în perioada 2005-2010, conform datelor prezentate de el. Acelaşi lector însă a recunoscut că între 2005 şi 2008 preţurile s-au dublat, după care au urmat reduceri consistente.

O piaţă pe care produsul îşi dublează preţul într-un interval atât de scurt nu poate fi una sănătoasă, nu poate fi considerată matură sau dezvoltată. Este un balon care, inevitabil, la cel mai mic şoc se va sparge. Ceea ce s-a întâmplat, de fiecare dată, cu orice fel de piaţă, indiferent că a fost imobiliară sau bursieră.

Singurul lucru sănătos care s-a întâmplat din 2005 până astăzi pe piaţa rezidenţială din România, în special pe cea din Capitală, a fost că şi-a început prăbuşirea în 2008. Românii nu aveau salarii atât de bune încât să îşi fi permis un preţ de până la 2.000 de euro pe metrul pătrat construit. S-au dus la bănci, care i-au primit cu braţele deschise. S-au dat dobânzi promoţionale, s-au dat credite în monede exotice şi s-au încasat dobânzi şi comisioane pe măsură. Salariile însă nu aveau cum să se aprecieze an de an cu peste 20%, astfel încât un grad de îndatorare de 40% sau 50% din venitul net să nu devină o povară prea mare pentru debitori.

Se pare însă că din ce în ce mai mulţi proprietari, încurajaţi poate de faptul că oficialii au anunţat că economia nu poate merge mai rău decât merge deja, au început să ceară mai mult pe locuinţele pe care le-au scos. De parcă ar fi crescut, vizibil, veniturile potenţialilor clienţi sau de parcă băncile ar mai avea cui să dea credite ipotecare. Este normal să încerce să prindă valul scumpirilor, însă