Ştiu, în general un discurs pe marginea reclamelor este atacabil. Asta în principal pentru că acele criterii după care e judecată publicitatea se împart pe două paliere. Pe de o parte, e vorba de creativitate şi de talent, la care se adaugă buna stăpînire a unui meşteşug. Cînd aceste criterii sînt întrunite, putem vorbi chiar despre artă – arta publicitară. Pe de altă parte, pe clientul care comandă o campanie îl interesează eficienţa. El dă banii să i se vîndă produsul, nu e un mecena care să finanţeze chestii artistice. Prin urmare, o reclamă fără pic de creativitate sau chiar una de prost-gust poate să fie considerată eficientă. Poate fi atît de idioată, încît să se lipească de mintea consumatorului, să-l paraziteze, cu toate că el o respinge. Chiar şi-n acest caz, clientul este mulţumit.
DE ACELASI AUTOR Premiile acestei rubrici pentru 2012 Actorul şi televiziunea Cine pleacă, cine rămîne Ordonanţa pe furiş Aşa stînd lucrurile, şefii de la Doncafé nu pot fi decît mulţumiţi să afle că mie-mi tot răsună în urechi mîrîitul Maiei Morgenstern în timp ce le savurează cafeaua. Desigur, s-a dorit a fi un „mmmm!“ de plăcere, dar i-a ieşit ceva între mîrîit şi sforăit. La aceasta se adaugă jocul patetic al actriţei (mai ales cînd spune „şi mi-aş dori ca ea să nu se termine nicicînd“) sau concepţia clipului, în care o femeie se trezeşte, aiurea, gemînd şi vorbind despre senzaţia de plăcere pe care-o are. Pe scurt, îmi pare rău pentru Maia Morgenstern, dar e destul de penibilă în reclama respectivă. Cum spuneam, cei de la Doncafé vor considera că şi-au atins scopul. Clipul lor publicitar a fost remarcat – asta, chiar cu preţul compromiterii unei „mari doamne a teatrului“. Problema lor e că lucrurile nu stau aşa de simplu. E adevărat, reclama mi-a atras atenţia, dar a făcut-o în mod neplăcut. Am aflat cum se numeşte produsul lor, dar asta nu trebuie să-i bucure: v
