Foto: Thinkstock Konnichiha sau konnichiwa în japoneză, Ni hao în chineză, Ahn-Nyeong în coreeană, Chào în vietmaneză sau sa-wah-de-kah/sa-wah-de-krab în thailandeză. Sau un simplu bună ziua în română. De ce am început astfel povestea mea de astăzi? Vă lămuresc imediat! Acum vreo două zile mătuşa mea a primit o invitaţie din partea unei prietene şi, nevrând să o refuze şi neavând cu cine să mă lase acasă, m-a luat cu ea.
Credeam că o să fie o întâlnire obişnuită între fete, cu mâncare sănătoasă, apă plată cu lămâie (că tot e la modă şi cică face stomacul plat), muzică şi vorbă... cât cuprinde. Ei, nu a fost deloc aşa. Sau... nu chiar cum credeam eu şi Ana. Ajunşi la locul cu pricina, am fost primiţi cu extremă bucurie de gazdă, fericită că „vor avea cei mici cu cine să se joace”. Dar, din câte ştiam noi, ea nu avea copii şi nici prietenele ei. Deci?
Trecem peste acest amănunt „neimportant” şi ajungem în sufragerie, după ce ne-am spălat pe mâini, normal. Ei, şi acolo ce credeţi dragii mei că ne aştepta? Toată camera era plină de jucării, biciclete, mingi, patine cu rotile şi câte altele. Dar, mai important, plin de copii cu ochii migdalaţi sau pielea mai închisă la culoare, în costumaşe şi încălţăminte tradiţionale şi fiecare vorbind pe limba lui. Doamne... câte ţipete, câtă gălăgie... îmi venea să o zbughesc acasă, fără s-o mai aştept pe Ana. Dar până la urmă am zis că nu e frumos din partea mea şi că mai bine mă împrietenesc cu ei. Cine ştie, poate la sfârşit vom găti ceva împreună.
Ne-am jucat frumos şi am vorbit o grămadă, chiar dacă fiecare în limba lui, cum spuneam mai devreme. Ce bine că s-a inventat limbajul semnelor, trece orice bariere. Şi, după cum mă şi gândeam, chiar am reuşit să gătim ceva împreună, o salată de creveţi cu tăiţei de orez. Toată lumea s-a căţărat pe mese, scaune, dulapuri... pe ce le-a fost mai la îndemână şi t
