Fiii unor pictori minori reuşesc frecvent, ca artişti ai familiei, cariere mai mari ca ale taţilor. E situaţia pe care ar fi s-o numim, statistic, logică. Tot ce se repetă fără o cauză desluşită pare că aşa trebuie să fie. Ar mai fi un motiv pentru care mai binele pare să vină obligatoriu în consecinţa binelui. Un motiv interesând psihologia relaţiei tată-fiu în artă: fiii unor mari artişti ajung, la rându-le, mari artişti doar prin excepţie. Relaţia părinţi-urmaşi are atâtea momente delicate şi chiar clinice, încât nu se încumetă nimeni la dezlegarea ei într-o carte. Oricum ai aborda-o, răneşti memoria şi a unora, şi a altora.
Puţini ştiu că gloriosul nostru Corneliu Baba s-a format până a-l întâlni pe Tonitza la şcoala de pictori a tatălui său, Gheorghe Baba. Născut la Caransebeş, în 1863, Gheorghe Baba a început studiul sistematic al picturii la 30 de ani, la Viena, şi până a revenit în târgul natal, ca om ajuns, după ce a scos bani buni din pictura bisericilor, a făcut de toate.
Gheorghe Baba şi Corneliu Baba au vândut peisaje şi portrete, în cele aproape 30 de expoziţii pe care le-au semnat împreună în zonă, fapt care nu e reţinut decât în treacăt în monografiile ce i s-au dedicat „clasicului” Corneliu. De ce autorii cărţilor au evitat discuţia relaţiei tată-fiu, deşi ea a fost productivă şi onorantă de amândouă părţile, e un mister. Despre Gheorghe Baba a scris un capitol
într-un studiu care se cheamă greşit „Pictori bănăţeni din secolul al XIX-lea” Ion Frunzetti. În sine, textul lui Frunzetti e meritoriu şi amorsează întrebările pe care mi le pun şi eu în articolul de faţă. Dat fiind însă că Gheorghe Baba a murit în 1953, este cel puţin exagerat să-l numim om al veacului al XIX-lea. Cum la fel de minimalizator e să-i zicem „pictor bănăţean”, când mai propriu e să-i spunem român.
Lucrul care e de natură să ne intrige pri
