Când eşti copil abia aştepţi Sărbătorile. Sărbătorile sunt Paştele şi Crăciunul. Peste an, mai sunt unele mai mici, cele de sfinţi, de care se bucură mai ales cei care poartă numele sfinţilor respectivi. Aşa este normal la români. Numai că, dacă ai norocul să ai o familie mixtă, ai parte de sărbători duble. Dar dacă ai parte de o familie şi mai amestecată? În cazul ăsta, lucrurile se complică, şi bunica stabileşte ce şi cum, fără a uita pe cineva.
La noi, o mare sărbătoare este şi cea de Aşure, pe care o păstrăm şi acum, chiar dacă eroii din istoria familiei nu mai sunt. În fiecare an, o întrebam pe bunica ce înseamnă şi ce poveste are. Îmi plăcea să o verific dacă mai ţine minte povestea. Răbdătoare, cu satisfacţie, îmi spunea aceeaşi poveste ce parcă prindea viaţă în mintea mea. Pe măsură ce învăţam ce înseamnă o corabie, mulţimi de animale, plante şi flori, legenda se contura tot mai mult. Bunica avea darul de a povesti atât de amănunţit şi de a lega povestea de lucruri reale, ca de exemplu tuciul cel mare în care, spunea ea, chiar madam Noe făcuse mâncarea, încât visam cu ochii deschişi.
Aşa este povestea budincii
Aşa se face că Noe când a acostat cu celebra sa corabie la mal şi toţi ai săi au eliberat animalele pe pământ şi, când au terminat treaba, obosiţi, au constatat că nu prea aveau ce mânca. Atunci Noe, sau madam Noe, ar fi spus că trebuie să caute pe corabie tot ce mai rămăsese prin saci, prin oale şi să le aducă pe mal. Aşa se face că au găsit câte puţin din toate: o cană de fasole boabe, una de năut, una de orez, una de grâu, una de zahăr, una de miez de nucă, o mână de caise uscate, una de smochine, una de stafide, una de fistic, una de coacăze roşii uscate, puţin praf de scorţişoară, cinci cuişoare, trei rodii şi, într-o butelcuţă, vreo trei linguri de apă de trandafiri şi puţină sare. Toate astea le-au înşirat pe pământ
