Intră în rostul politicii să pună mâna pe putere în stil pleşcoian sau dâmboviţean, n-are a face, crucial e să nu-i dea drumul, ca dulăul din curtea Papadopolinii în fălci cu Bubico.

Dacă ai stomac politic (definiţia nesimţirii de partid), ajungi să crezi că ţi se cuvine. Ţi se înalţă ca un catarg convingerea că puterea s-a inventat exact pentru tine şI neamurile din partid. Că ăilalţi, adică opoziţia, nişte hahalere, habar n-au ce întrebuinţare să-i dea.

De o săptămână asistăm prostiţi la disputa din jurul necesităţii naţionale a unui premier minune. Care să nu semene cu fostul, dar să fie la fel, un specialist independent, dar cu ochii pe inflexiunile preşedintelui. Un ins care să trezească profitabil pentru partid electoratul din somnul în care-l adânciră guvernele Boc.

Aşteptam aiurea să se înalţe fumul de la Vila Lac: habemus...Boc fără număr.

Un moft la care ne repezim, de ca şi cum treaba României nu e să se salveze pe ea, ci să salveze pedeliştii.

Fiţele de la Vila Lac seamănă cu ale fiţoşilor de Dorobanţi, partidul lui Boc băgându-se în seamă după ce şi-a comandat silicoane şi o altă siluetă. Vezi Doamne, telegondolele, marea, plaja şi şoselele de centură vibrează la chinurile pedeliştilor care se reformează, se umplu de sânge proaspăt de la perfuzii, după ce s-a constatat că la umbra vaporului eşuat n-ar mai creşte iarba. Autorul maximei cu iarba, unul cu nume forestier, ajuns peste noapte vedetă de televiziune şI iţit pildă de curaj, e de părere că ţara reclamă un Boc esenţial, în stare să articuleze un NU cardiac (din inimă), reper al respiraţiei partidului încă viu.

Entuziasmul pedelist al recuperării procentelor pierdute în anii de tăieri a luat-o razna.

De Sf. Valentin, Raluca Turcan mărturisea pioniereşte sentimentul că îi e un dor nebun să facă politică. Politică d-aia de la mama ei, pe coclauri, cu tulnice, tă