Din măruntaiele pământului unde au trecut pe lângă moarte, într-un parc de distracţii / Foto: Kent Phillips / AFP/Mediafax La început a fost o glumă. Unul dintre cei 33 de mineri chilieni prinşi sub pământ vara trecută le-a spus celorlalţi ortaci că, dacă o să moară în somn, va fi tocmai bun pentru „micul dejun, prânz şi masa de seară”. Acesta este o parte din mărturia unui ortac, de care îşi aminteşte jurnalistul american Jonathan Franklyn, în viitoarea sa carte intitulată „33 de bărbaţi”.
Minerii fuseseră prinşi în galeria unei mine din Chile, aflată la aproximativ 600 de metri adâncime, după ce o parte din peretele acesteia se prăbuşise astupând ieşirea. Au stat acolo 69 de zile, fiind salvaţi printr-un miracol, când unul dintre ei a găsit, după două săptămâni, o „breşă” prin care a putut transmite semnale la suprafaţă.
„Cu mâncare sau fără, eram hotărât să ies de-acolo... Mă gândeam care miner ar putea ceda primul, apoi începuse să-mi treacă prin cap cum ar fi dacă l-aş mânca... Nu mă simţeam nici stingherit de gândul ăsta, nici speriat”, a povestit în premieră cel de-al doilea miner scos la suprafaţă, Mario Sepulveda, într-un interviu şocant realizat de Bob Simon pentru emisiunea „60 Minutes”, a postului de televiziune CBS. Atât canibalismul, cât şi sinuciderea le-au trecut prin minte tuturor celor 33 de mineri, timp de 17 zile, când echipele de salvare au reuşit să intre în contact cu ei.
Un alt miner, Victor Zamora, îşi aminteşte că au trăit cu toţii momente de tristeţe profundă, unii gândindu-se chiar la sinucidere: „Ne gândeam că dacă va mai continua suferinţa am putea merge în refugiu şi porni motorul pentru a muri asfixiaţi cu dioxid de carbon”. Ei nu vedeau acest lucru ca pe o sinucidere, ci ca pe o eliberare. „Voiam să încetăm să mai suferim. Oricum urma să murim”, a povestit Zamora.
Dar nici fericirea supravie
