Peisajul cultural al Bucureştiului se schimbă de la an la an, chiar dacă nu atât cât ne-am dori şi nu în măsura în care se manifestă el în alte capitale europene, şi nu este rău să vedem tot ceea ce ne oferă, indiferent de forma de spectacol.
La începutul anilor '80 printre puţinele posibilităţi de petrecere a timpului liber se aflau spectacolele de teatru şi filmele. Nu ştiu cât de bune erau filmele care rulau, dar cinematografe erau din belşug. Era chiar o importantă arteră bucureşteană - astăzi un bulevard pe care-l mai animă doar Parcul Cişmigiu şi Colegiul „Gh. Lazăr", restul fiind într-o stare jalnică, din păcate - care, popular, era cunoscut ca „bulevardul cu cinematografe". Teatre, vorbind de ele ca instituţii, existau cam tot atâtea câte sunt şi acum, iar spectacolele din repertoriu erau extrem de căutate.
Atât de căutate încât tinerii, în special, se sculau cu noaptea'n cap şi se duceau la casele de bilete unde stăteau ore în şir, să-şi procure bilete pentru toată săptămâna. Erau anii '80, o societate comunistă, închisă, iar cultura era una dintre puţinele modalităţi onorabile de a rezista. Era explicabil!
Ceea ce se întâmplă acum, când la unele teatre există spectacole la care trebuie să fii prezent la casa de bilete de la ora 7.30, când casa se deschide la ora 10.00, pare oarecum inexplicabil. Este extraordinar că există spectacole atât de bune încât să creeze o adevărată isterie, devenind aproape de bon ton să le vezi pe ele şi nu altele!
Există însă pe lângă aceste spectacole multe altele, clasice sau underground, care merită văzute. Pornim la drum de multe ori cu anumite prejudecăţi: că ne place numai genul de spectacol pe care îl ştim, în speţă montări clasice, că ne place doar un gen de muzică, chiar dacă alt gen nu am ascultat niciodată şi nu ştim cu ce se mănâncă, că nu mergem să vedem anumite expoziţii pentru că nu am
