După atâţia ani mă întreb dacă pot sau nu fi considerat fan Liiceanu. Ştiu şi eu, poate nu e cel mai folositor termen în a descrie relaţia dintre un cititor şi un literat, însă, hei, suntem pe blog, aşa că putem întinde elasticul ceva mai tare. Am crescut totuşi cu o bună parte din cărţile sale, cele scrise sau editate sub antetul H., cu apariţiile sale în “Seratele muzicale” ale lui Iosif Sava etc.
Ca atât de mulţi alţii l-am abandonat în momentul în care, la rându-i, Gabriel Liiceanu, a devenit fan, ştim al cui, dar mai ales în momentul în care s-a încăpăţânat să rămână simpatizant al aceluiaşi preşedinte Traian Băsescu. Sau în puseele narcisiste în a se dezvinovăţi de acuzele lansate acum ceva vreme de Herta Muller, sau mai recent de Adam Michnik, într-o altă conferinţă la Ateneul Român. Ce-i drept, o face de ani, nu de acum, pe aceeaşi temă.
Prilej cu care ajungem şi la subiect. Adică la editorialul magnatului Dinu Patriciu din propriul ziar, acolo unde-l face pilaf pe filosoful de la Humanitas.
“Există oameni care fac istorie şi oameni peste care trece istoria. Adam Michnik face parte dintre cei dintâi. De aceea poate să ierte, deşi a trecut prin atâţia ani de închisoare politică. În sala arhiplină a Ateneului Român l-am ascultat la începutul săptămânii într-o sclipitoare discuţie cu Andrei Pleşu. Din sală, cineva, un intelectual care se considera de elită, sub pretextul unei întrebări, a încercat să se arate pe sine. Se declara uimit că Herta Müller îl credea trădător pentru că prin scrisul său nu se luptase cu sistemul ca anticomunist ce se presupunea a fi, iar acum se simţea acuzat că ar fi procuror, pentru că în 1990 le ceruse celor care se făceau vinovaţi de colaboraţionism să stea o vreme deoparte. Adam Michnik i-a demonstrat cu adânc bun-simţ că nu există vini colective. Fiecare plăteşte pentru greşelile lui. Regimurile extremiste au p
