Pentru amatorul bucureştean de muzică veche, anul nou a început în februarie – odată cu debutul celei de-a doua ediţii a Stagiunii de Muzică Veche. Acest proiect, conceput ca un pandant al Festivalului de Muzică Veche din toamnă şi opera aceloraşi organizatori, promite să ne ţină ocupaţi pînă în luna iunie cu cîte un concert pe lună. Această promiţătoare serie de spectacole a fost deschisă vineri, 4 februarie, de un recital inedit în peisajul bucureştean, susţinut de Erich Türk în Sala Bizantină a Cercului Militar Naţional. Apelînd la formatul unui concert-lecţie, recitalul a adus în faţa publicului trei dintre instrumentele cu claviatură şi corzi ciupite, adesea (şi în mod eronat) prezentate drept strămoşii pianului: virginalul, spineta şi clavecinul propriu-zis. Ultimele două dintre instrumente nu îi sînt străine publicului bucureştean, însă cel dintîi, copie după un somptuos virginal flamand datînd din 1604, a împărţit cu interpretul său poziţia de star al serii. Programul conceput de Erich Türk nu şi-a propus să acopere întreaga lor istorie de mai bine de patru secole, ci s-a concentrat asupra barocului, perioada lor de indiscutabil apogeu. O alegere fericită, care i-a permis să urmărească mai detaliat cîteva dintre liniile de forţă ale unei tradiţii muzicale mult mai diverse decît felia Bach-Scarlatti servită în mod canonic publicului cînd vine vorba de baroc. Astfel, prima parte a recitalului a explorat şcolile secolului al XVII-lea prin intermediul lui Frescobaldi (Toccata prima, 1615), Sweelinck (Fantasia chromatica) şi d’Anglebert (Suita nr. 1 în sol). Partea a doua a înnodat aceste fire cu maeştrii barocului tîrziu, Bach (Toccata în re major, BWV 912) şi Couperin (2e Ordre), pentru a se încheia cu o sonată de tinereţe a lui Haydn (nr. 19, Hob. XVI/47), care a ilustrat în mod convingător supravieţuirea clavecinului în plin clasicism. Pe Erich Türk bu