Fost-a Nae Ionescu un plagiator, adică un „escroc şi un farseur“, un manipulator mefistofelic şi un mit calp, cum a încercat să acrediteze multă lume în ultimul secol şi cum l-a demascat, cu înverşunare acribioasă, Marta Petreu, după 1990? O încercare de a contracara acest stigmat oferă orientalistul Liviu Bordaş, într-un volumaş polemic ce a generat deja controverse. Încă tînărul, dar înzestratul filozof şi istoric al religiilor, specialist cu bună inserţie academică internaţională şi autor al unor studii erudite despre itinerariile indiene ale orientaliştilor autohtoni sau despre istoriile secrete ale interbelicului Mircea Eliade, era cumva programat să ia urma influenţelor spirituale ce l-au modelat pe maestrul „tinerei generaţii“ a anilor ’30. Cu atît mai mult cu cît în prefaţa sin-gurului volum antum al acestuia, Roza vînturilor (1937), editorul şi ucenicul său atrăgea atenţia, cu tîlc, că: „Ar fi un admirabil exer-ciţiu de critică istorică pentru cineva care s-ar hotărî să noteze nu influenţele exercitate de Nae Ionescu în spiritualitatea şi politica românească în ultimii cincisprezece ani, ci împrumuturile, niciodată mărturisite, de metodă, de idei şi soluţii izolate, sau chiar de terminologie“. Nu-mi propun aici un examen al argumentelor – pe care Bordaş le mobilizează cu reală competenţă istorică de sursolog – spre a combate acuzele Martei Petreu cu privire la presupusul plagiat dupăMistica lui Evelyn Underhill, ci doar abordarea cîtorva chestiuni de etică a dezbaterii, pentru care nu trebuie să fii neapărat expert în filozofie. O prea mare apropiere afectivă de „obiectul“ pe care-l apără Justificarea adversităţilor politice faţă de o personalitate „periculoasă“ prin compromiterea autorităţii sale moral-intelectuale (incluzînd chiar denunţarea imposturii operei) nu e un procedeu specific epocii comuniste, chiar dacă a fost folosit masiv în timpul ei.