Adam Michnik e un reper despre cum poţi să treci printr-o dictatură fără să te mînjeşti. În România, protestul şi poziţiile sale politice sînt cunoscute şi apreciate. S-au realizat traduceri semnificative din scrierile lui: Scrisori din închisoare şi alte eseuri (Polirom, 1997, traducere de Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş, prefaţă de Vladimir Tismăneanu), Restauraţia de catifea (Polirom, 2001, ediţie ingrijită de Mircea Mihăieş, prefaţă de Andrei Pleşu, traducere de Daciana Branea, Dana Chetrinescu, Cristina Chevereşan, Dana Crăciun, Ioana Copil-Popovici) şi Mărturisile unui disident convertit (Polirom, 2009, prefaţă de Vladimir Tismăneanu, postfaţă de Jozef Tischner, traducere şi note de Sabra Daici). Dar, dincolo de traduceri, a-l avea în faţă şi a-l asculta pe Adam Michnik e un privilegiu pentru publicul românesc, care a asistat, luni, 14 februarie, la un dialog, pe scena Ateneului Roman, între gînditorul polonez şi Andrei Pleşu. Adam Michnik este un personaj fascinant pentru că nu vede lumea în alb şi negru, pentru că nu este, cum se spune la noi, un apucat. Nu-şi reconstruieşte trecutul (nici n-ar avea de ce) şi nu cultivă vehemenţa aceea tulbure, în care să acuze la grămadă, să se revolte împotriva unor fiinţe fără chip. El vorbeşte şi scrie mereu despre responsabilitatea individuală, despre judecata fără excese, este împotriva „procurorilor“ autoproclamaţi. Biografia sa este exemplară (şi înainte, şi după ’89) ca tip de reacţie faţă de provocările lumii. A făcut de trei ori închisoare, a fost exclus din universitate, a fost unul dintre fondatorii sindicatului Solidaritatea, spijinind alianţa dintre muncitorii revoltaţi şi intelectualitate, a scris la publicaţii samizdat, a participat la Masa Rotundă – momentul din 1989, cînd generalul Jaruzelski şi ministrul de Interne, Czeslaw Kiszczak, s-au aşezat la masa negocierilor împreună cu liderii Solidarităţii