Calitatea umană absolut deplorabilă a politicienilor români se face, din păcate, din ce în ce mai simţită şi ne afectează tuturor viaţa de zi cu zi.

Dacă l-am lua pe fiecare-n parte şi ne-am întreba prin ce merită acest om să participe la decizia politică, în nouă din zece cazuri nu am găsi nici un răspuns. Pentru cei mai mulţi politicieni (inclusiv cei din parlament) politica este doar o slujnică a intereselor economice proprii sau ale clanului din care face parte. Din acest motiv, îmbogăţirea oamenilor politici - ca şi a liderilor sindicali şi-a altor şmecheri - se face întotdeauna în detrimentul celor care i-au ales. Aşa am ajuns o ţară de tip sud-american, în care o zecime din populaţie are totul, iar ceilalţi nimic.

Aş vrea să risipesc aici două suspiciuni pe care le-am întâlnit adesea pe forumul care însoţeşte varianta electronică a articolelor mele. Prima este că aş fi împotriva îmbogăţirii şi a bogaţilor în general. Că aş avea, adică, reflexe eticiste de stânga, poate chiar comunistoide. Bogaţi şi ultrabogaţi există pretutindeni, mi se spune, chiar în democraţiile cele mai avansate, cum o arată clasamentul Forbes, de exemplu. Bogăţia este dezirabilă, mi se spune, ea creează locuri de muncă, aduce prosperitate tuturor, contribuie la dezvoltarea ştiinţelor şi artelor. Perfect adevărat, dar cu o precizare. În ţările avansat democratice distribuţia bogăţiei are întotdeauna o anumită formă grafică: proporţia milionarilor şi a miliardarilor în rândul populaţiei e bine precizată. Acolo bogăţia este în cele mai multe cazuri una benignă, capabilă să se reverse asupra celor din comunitate. Baza ei este clasa de mijloc, a cărei medie a prosperităţii o menţine ridicată. În ţările "bananiere" bogăţia este aberantă, nefastă, urât mirositoare, pentru că se construieşte pe nefericirea şi pauperizarea omului de jos. Ea nu aduce nimic bun, dimpotrivă, co