Am ezitat mult în alegerea artistului care ar fi trebuit să fie subiectul textului de faţă, între Gheorghe Fikl - un rebel al generaţ iei sale, contradictoriu şi contrariant în ceea ce face – şi numele Şerbanei Drăgoescu, artist cu palmares, despre care s-au pronunţat deja criticii de artă plastică, de notorietate publică, precum Constantin Prut, Alexandra Titu şi Pavel Şuşară.

Am decis, în final, pentru acest moment, lectura unei cărţi cu un titlul atât de lipsit de surpriză, încât, probabil, că nu i-ar fi venit rândul niciodată la lectură (De la pictură la şah şi invers)*, semnată de Radu Drăgoescu, tatăl artistei de care pomeneam mai sus, artist la rândul său cu studii temeinice la Paris, în cea mai strălucită perioadă a artelor plastice, când avangardele succedau valuri de talente ieşite din comun şi care au marcat pentru totdeauna discursul modern al artelor. A mai tuşat în această alegere şi atmosfera aristocrată, poetică, deloc artificioasă, a casei atelier, bibliotecă, muzeu permanent, surprinzătoare într-un cuvânt, a Şerbanei Drăgoescu, pe care au rafinat-o cei aproape 100 de ani de locuire în exerciţii plastice, lecturi, confesiuni. Sigur că ofertele bucureştene, în domeniul artelor plastice, sunt dintre cele mai variate în acest moment, cu expoziţii care pot adăposti, într-un răgaz căutat sau întâmplător, pentru că – nu-i aşa? – e iarnă, însă şi o călătorie de racordare intelectuală şi emoţională cu spiritul vremii e greu de refuzat.

Am preferat, deci, să deschidem o uşă prin care, altfel, prea puţini ar putea păşi. E greu de crezut că rafinamentul la care a ajuns arta Şerbanei Drăgoescu şi despre care scriu foarte aplicat criticii amintiţi mai sus s-ar fi putut împlini, fie şi numai parcurgând treptele şcolilor româneşti (artistul a absolvit Secţia de Tapiserie a Academiei de Arte din Bucureşti) ori prin strădanie proprie, dacă din