Jan Cornelius a fost student al facultăţii şi secţiei la care lucram, sunt mulţi ani de atunci. Nu se stinseseră ecourile onirismului. Oarecum onirice – fine, irizate de un vag umor – erau şi fragmentele de proză pe care mi le-a arătat într-un timp. Se mai simţea parcă şi o adiere dinspre Şerban Foarţă. N-a apucat să publice căci, destul de repede, s-a desţărat. M-a vizitat de două ori de-a lungul anilor, venind din ţara untului, până ce Organul care avea grijă de buna noastră purtare s-a alertat şi l-a luat în vizor. Începuse să publice în germană, avea emisiuni la radio. N-a revenit la literatura română decât în anii din urmă când, descoperind-o pe aceea a lui Dan Lungu, a tradus din ea. Dă la iveală abia acum în limba română, mai jos, scrieri proprii. În fragmentele trimise României literare regăsesc umorul. Se recunoaşte experienţa mai nouă a lui Jan Cornelius de autor pentru copii. O literatură pentru copii dintr-aceea pe care o citesc cu plăcere oamenii mari. De altfel, suntem cu toţii, ca şi copiii de mai jos – ei cu tramvaiul, noi cu vanitatea –, călători către un orizont de neatins. Cred că merită întâmpinat cu simpatie acest prim semnal. (Livius Ciocîrlie)

După ce ne-am întors acasă de la Paris, eu am mai făcut o excursie. Fii atent cum s-au întâmplat lucrurile!

Într-o dimineaţă, mama mi-a explicat că locul acela misterios unde cerul şi pământul se întâlnesc se numeşte orizond. Orizond? Ăsta iar e un cuvânt din ăla naşpa, pe care mereu îl uit, dar dacă vreau să-mi vină brusc în minte, mă gândesc la 007. 007 este un agent secret beton, am şapte DVD-uri cu el şi în fiecare face maioneză din duşmani. Când se enervează ăsta, aleluia! Păi dac-aş avea şi eu o maşină ca a lui, nu mi-ar mai trebui nimic, nici măcar trotineta.

Deci nu trebuie decât să mă gândesc la James Bond, că pe loc îmi şi amintesc: aha! Orizond. Căci astea două cuvi