Cand jurnalele de stiri incep cu Bercea Mondialu si mai la coada, sau deloc, in functie de cat s-a intins vreun analist la discutie pe acest subiect din cauza caruia tremura natiunea de sete, incape si aniversarea lui Constantin Brancusi, minutul pe care-l mai avem sa zabovim asupra destinului nostru se va fi pulverizat.
Pai sa faca televiziunile comerciale educatie? Fireste ca nu. Calitatea doare la audienta. Nu si in Franta, unde niste imbecili pe care-i injuram noi deoarece ne ironizeaza (pe nedrept?) au alocat spatii ample celor 135 de ani care s-au scurs de la nasterea, in Romania, a unui geniu universal.
Nu mai cred de multa vreme in teoria conform careia publicului i se da ceea ce cere. Daca ar fi asaltat de calitate, nu ar avea alternativa decat sa-si depaseasca apetenta pentru senzationalul de proasta factura.
Ca si Brancusi e senzational, o spune intreaga omenire cu exceptia noastra. Si ascultand vocea unui jurnalist care-i pune in unde povestea, privind spre teribila indeletnicire de a inlatura din piatra si lemn surplusul, spre a le arata fiinta (cam asa isi descria artistul metoda), am putea crede ca nu suntem atat de nerozi.
Eu insumi m-am intrebat adesea de ce suntem lenesi, smecheri si incompetenti. Dar de cate ori am mangaiat cu privirea Muza adormita, sau vreo Maiastra, sau minunata speranta iesita din mainile sculptorului sub forma de Coloana infinitului, am stiut ca avem doar un deficit de busola. Iar lasand sa-mi patrunda in ureche, fara sa o caut, Rapsodia 1 a lui Enescu, am stiut ca pot fi mangaiat.
Nu pot tasni din toti romanii Brancusi, Enescu sau Eliade numai gandind ca sunt ai nostri. Dar se pot naste niste tentative de a nu ne mai mangaia cu fatalitatea. Si tot exersand speranta, poate ne deprindem cu ea.
Ne trebuie doar o mana de ajutor. O mica picatura de energie, sp
