Ţara asta a devenit un univers psiho-sentimental irecognoscibil. Nu mai iau ca reper vremurile lui Ceauşescu. Las deoparte amintiri de genul berilor Bucegi băute pe sub mese din fier ruginit dat cu vopsea albă, scorojită şi ea. Deşi chestii de genul ăsta m-au format pe mine ca bărbat: ţigările Carpaţi, Mărăşeşti şi mai târziu, Bucegi, beţii interzise, miliţia la uşă când dădeam muzica prea tare, amoruri fatale pe muzica formaţiei ABBA, agaţamente în ritm de Elvis Presley, Budy Holly şi Chubby Checker, concerte de muzică simfonică şi piese de teatru memorabile, care umpleau golul unor după-amizeze din zile în care rutina era la fel de uşoară ca praful de cocaină, lecturi alandala şi discuţii interminabile. Câteodată, un film pe video. Astăzi, spaţiul ăsta cred că este rezervat celor câteva înalte spirite care încă mai luminează - de dincolo de vremuri, de fapte şi de mărturii - bezna cugetelor noastre. Spaţiul ăsta este dedicat acum, în totalitate, privilegiaţilor istoriei, acelora care au răzbit prin idee trupul, care au zdrobit cu metafizica, lumescul jenant, şi trecător, nu-i aşa?, care ne înconjura la un momentdat şi, iată!, ne înconjoară încă. Numai ei mai au dreptul la muncă asigurat, numai ei au asigurată o locuinţă, numai ei au dreptul la o viaţă decentă asigurată. Numai ei sunt perfect egali între ei. Numai ei mai au dreptul la rutină. Numai ei mai pot gândi din plictiseală, necrispaţi, neîmpinşi la gândire de nevoia de a-ţi asigura ziua de mâine. Doar la ei spiritualitatea mai miroase frumos, ca la mine odinioară, a esenţe de cultură tare, combinată cu extracte de muzică bună, nu a evenimente coclite, ca acum.

Aşa că, am zis, las deoparte anii de dinainte de 1989. (Nu sunt nostalgic decât pe segmente. Ştiu pe cineva care m-ar înţelege, nu spui cine, persoană importantă.) Eu acum trăiesc în lumea lui Bercea Mondialu. Cu el îmi mănânc zilele. Fără me