Timp de 18 zile, cât au durat fluxul şi refluxul protestelor, nu părea posibil ca sfârşitul revoluţiei egiptene să vină atât de subit, printr-un anunţ sec de sub jumătate de minut: „Preşedintele Hosni Mubarak a demisionat din funcţie..." O dată cu mesajul, acompaniat de strigătele victoriei, a luat sfârşit o eră, reconfirmând vechea înţelepciune care spune că „cimitirele lumii sunt pline de aceia care s-au crezut indispensabili naţiunii lor".
În zilele şi săptămânile următoare se prea poate să existe situaţii când ştirile din Cairo nu par însufleţitoare, dar să nu uităm că Egiptul a făcut un pas gigantic, care în realitate este un pas gigantic pentru toţi arabii. Egiptul, bunăoară reprezintă inima, creierul şi centrul nervos ale lumii arabe. Sigur, de acolo s-a ridicat odinioară radicala Frăţie Musulmană, dar tot acolo s-au născut şi socialismul islamic, anticolonialismul, unitatea arabă, iar acum afirmarea pe cale democratică a voinţei populare. Zvonul pernicios cum că arabii nu vor democraţie a fost expus în toată dimensiunea minciunii sale.
Egiptul, aşa cum memorabil îl descria marele poet bengalez Rabindranath Tagore, este ţara „unde capul se ţine (acum) drept, iar mintea este (acum) fără teamă...". Consecinţele vor fi de anvergură. Străvechile pământuri arabe sunt agitate. Autocraţii vechi de mai multe decenii, aparent de neclintit, îşi văd strânsoarea puterii descleştată; schimbarea le invadează mediul static. Tratatele de ieri, în special cele cu SUA şi Israel, nu vor mai inspira acelaşi tip de încredere pe care l-au transmis mult timp ca instrumente ale politicii de stat.
Memoria acestor 18 zile este atât de densă încât este dificil să separi evenimentele, fazele: de-o parte dramaticul, tulburătorul, bizarul, de cealaltă ridicolul. Dar firul roşu care le-a ţinut unite, tema care a rămas nestrămutat constantă, a fost aspiraţia „schimbării"