Fac parte, din nefericire, dintr-o familie puţin numeroasă. Mi-am dorit întotdeauna să am o familie mare, ca-n filmele italiene, sau măcar cele americane, care stă la mese interminabile de sărbători şi turuie gureş. În realitate, nu a fost chiar aşa. Am o familie restrînsă, cu mulţi membri răspîndiţi prin lume. Şi, dintre cei aici prezenţi, nu toţi capabili să se înţeleagă unii cu alţii.

Dintre membrii hălăduitori prin lume, au tot venit unii şi alţii în vizită pe la noi. Nu neapărat de dragul nostru, nici măcar de-al României: ci, mai curînd, din diverse motive sentimentalo-pragmatice. Pe majoritatea nu îi cunoşteam foarte bine pentru că fie plecaseră de mult, cînd eu eram mică, fie erau tineri şi se născuseră ei în alte părţi.

Cu unii m-am înţeles, cu alţii mai puţin. Cert e că nici unora nu le-a priit prea mult şederea aici. Experienţa culminant-negativă a fost cea a naşei mele din Germania, venită în România după vreo 30 de ani: în prima zi a muşcat-o un cîine, exact pe strada din centru pe care locuia (e drept că era un cîine recunoscut drept rău, de către locatarii zonei).

DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriu În ce-i priveşte pe alţi sosiţi după mult timp, aceştia au avut, printre altele, următoarele obiecţii: că se fumează prea mult, inclusiv în locuri publice (era prin anii ’90), şi, ca atare, că aici se sufocă şi nu pot respira (de altfel, erau oripilaţi în acelaşi sens şi de obiceiul nostru tradiţional de a nu deschide geamurile şi de a ne feri excesiv de mult de controversatul curent); că nu mîncăm destul de vegetarian şi că ne îndopăm cu greoaia carne de porc; că la noi e murdar pe străzi; că se conduce disperat; că locurile de joacă pentru copii sînt nesigure; că oamenii străini de pe bulevarde se trezesc vorbind aşa, aiurea, cu copiii (de genul „Ce fetiţă dulce, mî