Legenda Dragobetelui dăinuie încă de pe vremea dacilor. El reprezenta divinitatea mitologică, similară cu Eros şi Cupidon, care oficia în cer, la început de primăvară, unirea tuturor animalelor şi păsărilor. Etimologia cuvântului datează tot de pe vremea dacilor – "trago" însemna ţap, iar "pede" picioare. O dată cu trecerea timpului, "trago" a devenit "drago", iar "pede" a devenit "bete". Se pare că pentru daci "trago" era simbolul fertilităţii şi al dragostei. Mai există şi ipoteza că Dragobete se traduce prin "chipul frumos din casa lui Dumnezeu", tot de la cuvintele dacice "drag", ce semnifica "chip frumos sau chip luminos" şi "betel", "Casa lui Dumnezeu".
Dragobetele este o sărbătoare a fertilităţii, căci sub ocrotirea lui se formează perechile, atât pentru păsări, cât şi pentru oameni. "Se împerechează toate păsările – puii şi cele devenite stinghere din cauza vânătorii sau a morţii, în cursul anului. Dacă nu se împerechează în această zi, rămân tot stinghere, până la Dragobetele din anul viitor." (Muşlea – Bârlea – "Tipologia folclorului").
De asemenea, Dragobetele mai este considerat a fi fiul babei Dochia, un fecior năvalnic de o frumuseţe rară, încât sucea minţile fecioarelor şi tinerelor femei. De-a lungul timpului, el a fost transformat în protectorul iubirii celor care se "întâlnesc" în ziua de Dragobete şi a căror iubire va fi veşnică.
Credinţe populare
Dragobetele se celebrează la 24 februarie, în unele locuri la 28 februarie sau 1, 3 sau 25 martie, confuzia fiind cauzată de cele două calendare: iulian şi gregorian. Odinioară, prin satele româneşti se striga: Dragobetele sărută fetele! Se credea că cine participă la sărbătoare avea să fie ferit tot anul de boli şi de aceea fetele şi flăcăii, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, se întâlneau în curtea bisericii, apoi, dacă vremea era frumoasă, plecau în pădure să
