Scenă de la American Ballet Theatre

În fiecare an stau la New York cel puţin două luni, de sărbători. Încerc să înţeleg lumea americană şi s-o descopăr prin cât mai multe spectacole la care merg, bătând muzeele şi expoziţiile. Citesc presa culturală care demonstrează un profesionalism de la care România a abdicat cu prea puţine excepţii. Cronici ample, analize memorabile însoţesc premierele, fie că e vorba de teatru, de film, de balet, de o nouă carte sau expoziţie în muzeele mari şi pletora de galerii de artă.

Cu un an în urmă, citisem o serie de articole despre balet scrise de Sarah Kaufman, care a primit în acelaşi an Premiul "Pulitzer" pentru comentariile sale despre dans, fiind o semnătură notorie în paginile de cultură din "Washington Post". Premiul "Pulitzer" pentru un critic şi analist al dansului e un semn de preţuire a artelor şi criticii de artă, biete rude sărace, alungate din jurnalismul românesc care afişează titluri mari şi sinapse puţine. Sarah Kaufman era îngrijorată în 2009 şi critica prioritatea acordată baletului "Spărgătorul de nuci" în repertoriul companiilor de balet americane, opţiune care ar reprezenta un soi de stavilă în faţa unei evoluţii şi revigorări a dansului. Mă gândesc dacă m-a influenţat "semnalul ei de alarmă", dat fiind şi notorietatea care-i crescuse în plus cu acel Premiu "Pulitzer".

Lupta între Regele Şoarece şi spărgătorul de nuci

Doamna criticii de dans americane vorbea chiar despre un soi de tiranie exercitată de baletul acesta creat de coregraful Marius Petipa şi de Lev Ivanov, pe muzica lui Piotr Ilici Ceaikovski, oferit publicului iarna pe post de castane coapte. "Spărgătorul de nuci" n-ar reprezenta chipurile niciun risc estetic, întreţinând senzaţia că totul e "plummy" în lumea baletului, joc de cuvinte greu de tradus care vine şi de la cunoscutul personaj al libretului "Sugar Plum Fairy", Zâna