Pentru Constantin Noica, viaţa nu mai exista decît ca un suport pentru experienţa maximă a filozofiei fără rest, a filozofării fără îndurare pentru orice altceva. Singurul mister permis este misterul fiinţei şi al fiinţării, misterul acestei parcurgeri ultime a întrebării care trebuie să poarte fiinţa întrebătorului pînă la originile înseşi ale întrebării. Nimic mai mult, nimic mai puţin, nimic altceva. Noica refuză orice altă tematizare în cadrul gîndirii sale, respinge orice altă întrebare ca fiind impură şi devastatoare pentru spirit. De exemplu, întrebarea despre libertatea fiinţei umane, care este declarată ca fiind neesenţială, pentru simplul motiv că sîntem liberi în orice condiţii să gîndim sensul fiinţei şi al fiinţării, dacă sîntem în ordine cu noi înşine, dacă sîntem noi înşine liberi faţă de propria noastră rătăcire, pervertire a sensului înalt al umanităţii noastre. Ce rost are să reproşăm puternicilor zilei sau tiranului zilei lipsa de libertate, condiţia noastră de sclavi? Nu ar avea nici un sens, pentru că noi sîntem, de fapt, liberi chiar în această condiţie de sclavi. Chiar dacă sîntem sclavi din punct de vedere juridic sau politic, nu sîntem sclavi din punctul de vedere al spiritului, pentru că nimic nu poate împiedica exerciţiul gîndirii noastre în marginea problemelor esenţiale, cu condiţia să înţelegem care sînt problemele esenţiale. Degeaba sîntem liberi în ordinea politică, dacă devenim sclavi în ordinea spiritului, dacă ne pierdem busola secretă a fiinţei, a sensului fiinţei. Am ajunge, astfel, la exerciţiul anarhic, inutil al libertăţii fără semnificaţie, al unei libertăţi trăite în minoratul spiritului, al unei libertăţi inutile pentru spirit, ba chiar al unei libertăţi care falsifică spiritul punîndu-l pe calea unei rătăciri labirintice irevocabile. Intelectualul, de fapt filozoful, singurul intelectual posibil în ordinea adevărulu