Paznicul ploii(Limes, 2010) este o declaraţie de dragoste a lui Adrian Alui Gheorghe faţă de poezie, în general, la care se adaugă o declaraţie mascată de dispreţ faţă de tot ce nu e poetic, adică faţă de cotidian.

Primul poem, Martor, mărturisesc că m-a indus în eroare. M-a făcut să cred că o să pătrund într-o lectură violentă, dadaistă. Era o momeală ca o zvârlugă: "A fost ca zgomotul unei monede aruncate pe nisip:/Plefht!// A fost ca deschiderea unei stridii cu dinţii:/ Zvîiith!// A fost ca o săgetare a unui animal care nu există:/ şfiiişşşt!// A fost ca străpungerea mânioasă a aerului cu degetul/ Viuurfff!// A fost ca retragerea întunericului dintr-un buzunar secret: Phui!"

După care am întrerupt lectura, prins cu treburi, şi am reluat-o abia după o cursă cu taxiul, în care şoferul îmi depăna cum se va retrage el din Bucureşti într-un sat de lângă Lehliu, Mihai Viteazu, la casa lăsată de socru-său, unde o să grădinărească bio şi o să doarmă până or să-i pârâie oasele.

După care episod, lectura mi-a fost mult mai uşoară. Mi-l imaginam pe poet retras undeva între dealuri, meditând asupra instabilităţii afacerii universale, un fel de dust in the wind sau praf în ochi, în traducere "libertină": "Nimic mai plin de certitudini/ Ca spectacolul morţii definitive a timpului/ Strivit sub propria greutate" (Da, îmi place Brahms). Încă unele titluri gen Poetul bătrân îşi declamă faima depun mărturie pentru romantismul filosofant, de factură germană, al autorului. Ba încă în aceeaşi tradiţie este practicat witz-ul, ironia giumbuşlucară: "Oameni să se iubească/ S-a mai văzut,/ Dar cine a văzut cum se iubesc/ Două cotlete?" (Cucuta).

Dacă "numai amintirile explică viaţa" şi dacă poezia este un fel de jurnal, atunci rolul poeziei ar fi să facă mai autentică viaţa sufletului, nu pe cea a corpului. Dacă un om poate fi (re)cunoscut prin textele sale, atunc