Când spui că anumite acţiuni ale unui om politic sunt benefice pentru ţară, de ce ar înţelege cineva că asta echivalează cu a-l cataloga pe acel personaj ca fiind fără pată, fără de greşeală, un Mesia? Poate doar dacă este în căutarea unui idol pe care să-l venereze, sau a unui demon pe care să-şi verse furia pentru toate relele din jurul său şi căruia, implicit, să îi transfere povara propriei neputinţe. Calităţile şi defectele lui Traian Băsescu (dar şi sechelele relaţiei noastre cu Ceauşescu) l-au transformat într-un astfel de idol-demon. Poate doar Ion Iliescu în primii ani de domnie a mai polarizat într-atât judecata asupra faptelor sale.
De o vreme încoace, oricât de nuanţat şi de complex ai încerca să analizezi faptele preşedintelui, reacţiile sunt aproape invariabil în culorile adulaţiei sau ale urii: alb şi negru. În timp ce unii se orbesc singuri refuzând să vadă lipsurile şi greşelile celui pe care îl plasează cu evlavie mult deasupra staturii sale reale, ceilalţi aleg de asemenea să se raporteze la un portret hiperbolizat, decorat grotesc cu aşteptări nerealiste, însă doar pentru a le fi cât mai uşor să îl demoleze.
Să luăm campania anticorupţie şi antievaziune fiscală relansată recent de preşedinte. Va duce ea la eliminarea tuturor afacerilor oneroase pe bani publici? Evident că nu! Ar fi o naivitate să ne imaginăm că şi cea mai bine intenţionată şi executată ofensivă ar putea repara într-un timp scurt răul care a fost făcut în zeci de ani de pervertire nu doar a mecanismelor statului, ci şi a relaţiilor dintre oamenii aflaţi în administraţie. Nu s-a întâmplat nicăieri în lume un astfel de miracol şi nu o să se întâmple nici în România.
Va lovi ea în toate grupurile de interese? Cel mai probabil, nu. Traian Băsescu (ca şi toţi înalţii demnitari din trecut şi din prezent) a dovedit că are slăbiciunile lui - asfaltatorii, de exemplu, di
