Cine nu recunoaste ca s-a gandit, zilele astea, la postura inedita a politicienilor romani, siliti sa ingenuncheze, si prin intermediul lor, sa aduca in aceeasi situatie 20 de milioane de cetateni, in fata colegilor de la UDMR, e ipocrit.
Desigur ca exista doua tipuri de abordare. Cea mai la indemana, dar si cea mai facila, este sentimental-istorica. Urmasii celor care au faurit Romania Mare sunt nevoiti sa pupe inelul urmasilor celor care considera momentele care au dus la indeplinirea dezidratului national ocazii de comemorare. Invocand - ce ironic - acelasi interes national. Puterea - necesitatea continuarii reformelor, operatiune fara de care Romania s-ar scufunda, si pentru care contributia UDMR la stabilitate este vitala -, si Opozitia, care sustine ca are nevoie de Uniune pentru a evita...scufundarea Romaniei. In ce masura cred, si unii, si ceilalti, in propriile fraze, in ce masura nu este vorba decat despre dorinta arzatoare a functionarii in parametri guvernamentali, numai ei stiu. Oricum, populatia are propria agenda: frigider, rate, rechizite, lapte praf, medicamente.
Si in cadrul simtirii dureroase - sa nu-mi spuna cineva ca nu e asa - exista mai multe ipostaze sufletesti: una a nemangaierii, alta a resemnarii. Daca prima nu poate fi smulsa din piept, deoarece este caracteristica unei paturi a populatiei trecuta de prima tinerete, cea de a doua, oricat de bizar ar parea, contine premisa intelepciunii. Pe liniste, chiar si cea a steagului facut franjuri, se poate cladi, numai pentru simplul fapt ca lipsiti de patima, oamenii pot fi readusi pe calea gandirii.
Si aici ajung la al doilea tip de abordare: cea a experientei care stimuleaza cugetul si te determina, daca ai minte, sa schimbi ceva. Iar dupa povestea Congresului UDMR, unde toata floarea politicii romanesti s-a gudurat la picioarele unei formatiuni care strange 7
