Nu e nevoie de prea multă imaginaţie pentru a ne închipui scena următoare. O dimineaţă plumburie în care zăpada zboară, nu cade. Automobilele au căciuli albe, gheaţa e invizibilă, orice băltoacă e mult mai adâncă decât pare. Măsură de precauţie, avem grijă să ne luăm la noi o pereche de pantofi comozi ca să nu stăm cu galoşi sau cizme la serviciu. Toate astea în anul de graţie 2011, când atotputernica specie umană, care a cucerit multe teritorii îndepărtate sau pline de pericole, se lasă încă umilită de nişte nori încărcaţi cu apă, zăpadă sau chiar gheaţă. Nu au lipsit tentativele de a stăpâni norii, o dată pentru totdeauna, unele dintre ele pline de fantezie. În Grecia antică existau păzitori ai cerului, care la primul semn de formare a norilor purtători de grindină îi anunţau pe cetăţeni să se grăbească şi să sacrifice niscaiva animale, cu speranţa că vor salva recoltele. Încercările de control au continuat, niciodată încununate de succes.
Ultimele 200 de ani au fost martorii unei sumedenii de experimente, unele pline de imaginaţie, făcute de meteorologi, fizicieni şi simpli amatori. Unii au vrut să aducă ploaia, alţii să o oprească. Au fost trimise spre cer baloane încărcate cu substanţe explozive, norii au fost presăraţi cu mari cantităţi de nisip electrizat. Alţii au încercat şi încă mai încearcă să potolească furtunile turnând ulei pe suprafaţa oceanului sau să împuşte norii cu iodură de argint sau cu "gheaţă uscată", o formă solidă de bioxid de carbon. Metoda a fost folosită la Olimpiada de la Beijing în 2008 şi destul de des în Statele Unite, cu un succes discutabil.
Mulţi visători, oameni de ştiinţă sau nu, au încercat să-i ajute pe agricultorii aflaţi mereu la cheremul secetei sau inundaţiilor. Alţii şi-au imaginat meteorologia transformată în armă îndreptată împotriva duşmanului. Nu au lipsit utopiile în care deşerturile erau transfo
