”Dacă îți faci treaba și ești performant, legea te apară”, a afirmat Emil Boc despre proiectul de modificare a Codului Muncii, pentru care Guvernul pe care îl conduce își va asuma răspunderea politică.

Ulterior, în cadrul unei emisiuni la postul public de televiziune, întrebat dacă se consideră un premier competent, Emil Boc a răspuns: ”Istoria va stabili acest lucru, după ce se va vedea în timp aplicarea reformelor mele. Orice apreciere e subiectivă din punctul meu de vedere”.

În doar câteva ore, premierul a reușit să dea dovada clară a modului duplicitar de gândire. A dublei măsuri. Ori, pur și simplu, a nesimțirii. Pentru că, la rândul său, Emil Boc este doar un angajat. Un om al muncii. Iar unul dintre angajatorii lui sunt eu. Alături de alți vreo 20 de milioane de români. Doar că, spre deosebire de ceilalți români, Emil Boc este un angajat mai special. Pe care nu îl apără legea, ci Traian Băsescu. Care l-a menținut în funcție, chiar și atunci când, conform legii, ar fi trebuit să lase pe altul în loc.

În toamna lui 2008, majoritatea parlamentară, mai exact reprezentanții angajatorilor săi, l-au demis pe Emil Boc prin moțiune de cenzură. E deja ”istorie” modul în care a reușit să rămână în funcție, prin tergiversările și amânările președintelui statului. Istoria i-ar fi putut face atunci dreptate, la fel cum i-ar putea face dreptate și acum. Doar că angajaților, o eventuală dreptate pe care le-ar face-o istoria, dacă ar fi disponibilizați pentru că ”nu sunt performanți” nu i-ar mai ajuta cu ceva. Tot disponibilizați ar rămâne.

Despre flexibilizarea Codului Muncii se poate discuta mult și bine, pro și contra. Nu le plâng de milă sindicatelor, despre care am afirmat și am scris de mai multe ori că poartă o mare responsabilitate, comparabilă cu cea a partidelor politice, pentru starea actuală a României. Dincolo însă de toate aceste discuții