„Apostoli şi sfinţi amestecaţi cu regi sârbi medievali şi cu arhiepiscopi. Toţi erau văzuţi printr-o oglindă deformată a credinţei: cu corpuri alungite, cu mâini şi capete monstruoase. Ochii sfinţilor fuseseră scoşi în multe locuri. Conform unei credinţe ţărăneşti, tencuiala şi vopseaua folosite pentru a picta ochii sfinţilor pot vindeca orbirea“.

Imaginea a fost surprinsă de scriitorul american Robert D. Kaplan în mănăstirea din Peci, din Vechea Serbie. În 1990, la puţin timp după prăbuşirea Cortinei de Fier, Kaplan pornise într-o aventură temerară prin Balcani, încercând să descifreze misterele acestei zone atât de iraţionale. Maestru al reportajului de călătorie, pe care-l pigmentează cu repere istorice într-o simbolistică bine dozată, Kaplan a consemnat totul într-o carte superbă: „Fantomele Balcanilor" (Editura Antet, 2002).

Fosta Iugoslavie este locul ideal pentru a înţelege rădăcinile adânci şi ravagiile urii. „«Ştii de ce nu-mi place să beau ţuică, de ce beau mereu bere?» Glasul lui Ismail acoperea muzica, iar faţa lui căpătase o culoare purpurie. «Pentru că cetnicii (partizanii sârbi din cel de-al Doilea Război Mondial) obişnuiau să omoare după ce beau ţuică. Ştii cum este să arunci un copil în aer şi să-l prinzi în cuţit, în faţa mamei lui? Să fii legat de un buştean în flăcări? Să ai curul despicat cu un topor şi să-i implori pe sârbi să te omoare cu un glonţ în cap şi ei nu vor? Şi pe urmă se duc la biserica lor...» Ismail se înfioară. «Există lucruri mai presus decât răul, despre care pur şi simplu nu poţi vorbi.» A continuat să strige. Ismail avea doar 26 de ani; nu aflase personal despre lucrurile pe care mi le descria. Casa lui e plină de şobolani, mi-a spus. Tot sârbii erau de vină".

Din Serbia, scriitorul american trece în România. Simbolistica urii îl însoţeşte şi la Bucureşti, unde istoria a avut rătăciri la fel de sângeroase