E frig şi pe la amiază. O burniţă subţire sfichiuieşte aerul şi aşa umed. Pe jos, o zăpadă muiată în picioare, clif, clif, sare neagră ca pământul, pe pantaloni. De o parte şi de alta, mese cu zorzoane de sărbători.

Un leu mărţişorul cu potcoviţă, 10 lei o brăţară de alpaca, doi lei un coşar de cârpe. Pavel se mişcă de pe un picior pe altul, el are mărţişoare pictate pe pastă. Le dă cu doi lei bucata. Dar nu prea are cui să le dea. A vândut mai puţin decât oricând. Oamenii trec grăbiţi, înfriguraţi, nu se prea opresc. O văcuţă veselă, pictată pe un rotogol de lut, râde prosteşte la un smoc de iarbă. Dar n-apuc să văd vaca bine.

De măsuţa cu mărţişoare se apropie doi tipi bine îmbrăcaţi. De la Gardă, îmi şopteşte Pavel. S-au proptit în faţa măsuţei de stinghii şi se uită drept în faţă, fără să vadă nimic.

A cui e marfa? A lu' doi colegi, zice Pavel. Dar ce, că avem autorizaţie? Dă-o, s-o vedem! Pavel o dă, era în caseta unde ar fi trebuit să fie banii, dar nu erau.

Nu e bine, zice Garda, nu e bine! Dar ce nu e bine? bâguie Pavel, milostiv.

N-aveţi casă de marcat!

Păi casa de marcat face vreo 10 milioane! Nu ne interesează, fără casă de marcat nu se poate! Păi nu v-am spus, masa e a doi colegi, noi suntem de la Arte, n-am avut bani de casă de marcat! Nu mă priveşte, domn'e pe mine, zice Garda bătând cu nişte hârtii în picior, fără casă nu se poate! Trebuie să vă amendăm!

Mai bine plecăm, zice încet Pavel, ca şi cum nici lui nu-i vine a crede... Cum doriţi! Dar aici n-aveţi voie decât cu toate în regulă!

Vin într-o fugă şi colegii, cei cu măsuţa. Vio, băiatul, a înfulecat un sandviş, iar Ela, fata, mai are zahăr pe la gură, mâncase o gogoaşă.

A trecut Garda, zice grav Pavel. A zis să plătim amendă ca n-avem casă sau să plecăm. Că se întorc.

Vio bodogăne ceva, Ela ţipă mărunt, se ceartă cu ăia de la Gardă, o scot din