Foto: Victor Stroe / Jurnalul Naţional Dacă-mi caut drum printre aromele altui veac, atunci musai să-i spun birjarului să mă oprească dinaintea locantei Kerei Caliţa, la Jariştea, acolo unde din clinchet de pahare, din străluciri de-arginturi şi undiri de cristal se recompune un timp demult apus. La Jariştea, la preţ de două minute în pas alert de Dealul Patriarhiei (dintr-o parte) şi de biserica întemeietorului de oraş, Bucur Ciobanul (din partea cealaltă), pătrunzi dintr-o dată în veacul lui Caragiale.
Să zicem că e ceas târziu, că la Teatrul Naţional (ăl vechi, de demult) tocmai s-a tras cortina, aplauzele s-au stins, luminile şi ele... Iar lumea bună grăbeşte să supeze... „În vremea aceea, după teatru şi operă, supau la preacunoscutele restaurante: Baru Zisu, Baru Arizona, Bufetul de la Şosea, Boulevard, Corso, Fialcovski, Athenee-Palace, Lido, Continental...”, îmi spune Kera Caliţa, punctând: „Protipendada bucureşteană avusese trăire «elevée» cel puţin cu 100 de ani înainte de începutul secolului al XX-lea. Lume bună, rafinată, obraze simandicoase, cu glagorie – ştiută şi la Paris, şi la Viena era acea «tout le monde du Bucarest» despre care vorbesc cronicarii mondeni ai epocii”.
Ca o amfitrioană ce se află, Kera Caliţa ne ajută, încet-încet, să recompunem o seară după teatru, cu supeul de cuviinţă. „Între voroave ţinute cu morgă aristocratică, supeul începea întotdeauna cu celebrul consommé «sine quibus non» (fără de care nu se poate). Fie ea sindrofie, zaiafet, masă festivă, aniversare, bufet rece, agapă, onomastică, cocktail, chermeză, soarea gastronomică, dineu de gală, jubileu, cină protocolară sau orice altfel de ospăţ, masa începe cu consommé-ul fierbinte, după care urmează aperitivul”...
Ca să nu avem comentarii inutile, aperitivul vine din latinescul „aperire”, „adecă a deschide”. „La noi, la români, aperitivele se cheamă mezelicur
