Angajarea pe viaţă, sporurile de vechime, repartiţia unei case erau instrumentele legării de glie.

Despre modernizarea Codului Muncii se vorbeşte din '90. A reapărut în agenda politică ori de câte ori interesele unei formaţiuni sau ale alteia o cereau sau când presiunile externe de la Înalta Poartă a Bruxelles-ului deveneau mai acute. Aşa se face că, deşi au apărut în 20 de ani 18 legi succesive de modificare, reglementările de pe vremea vechiului regim au rămas mai mult sau mai puţin în vigoare, unele dintre ele chiar şi până în zilele noastre. Esenţialul s-a păstrat. S-a menţinut confuzia între stabilitatea locului de muncă şi garantarea dreptului la muncă. Ne-am obişnuit cu iobăgia. Angajarea pe viaţă, sporurile de vechime, repartiţia unei case erau instrumentele legării de glie.

Prin 2002, înainte de a se decide accesul nostru în Uniunea Europeană, discuţia despre relaţiile de muncă s-a înteţit. Atunci, un avocat american cu reputaţie internaţională, care de altfel a profesat în România mai mult de 15 ani, a redactat un proiect de Cod al Muncii. Ideile lui şi ale câtorva capitalişti idealişti cu care a colaborat demolau ruinele vechii aşezări a relaţiei angajat-angajator.

Statuau libertatea încheierii contractului individual, drepturile şi obligaţiile reciproce liber consimţite, libertatea stabilirii criteriilor de evaluare şi de participare a angajatului la profitul muncii sale, a echipei şi a corporaţiei.

Propus Guvernului sub egida Camerei de Comerţ Româno-Americane, el nu şi-a găsit niciun ecou în afara zgomotelor din presă. La repezeală, conducătorii din acea perioadă au însăilat năstruşniciile cele mai restrictive din actele normative ale celor mai socialiste ţări ale continentului. Cântată pe note democratice, a rezultat o compoziţie aproape similară cu cea din legislaţia anterioară. S-a dovedit încă o dată că mimetismul naşte monşt