Ionica Tarău şi-a vândut propria garsonieră, în 2008, ca să facă rost de bani pentru proiectele asociaţiei pe care a înfiinţat-o, dedicată surdo-muţilor. De altfel, viaţa Ionicăi se împarte exclusiv între grija faţă de copilul ei, el însuşi surdo-mut şi cu deficienţe motrice, şi problemele celor peste 200 de oameni care bat în fiecare lună la uşa organizaţiei sale.

Vine o clipă când toată viaţa ţi se poate schimba din temelii. Momentul acela a venit pentru Ionica Tarău pe 7 februarie 2001. S-a trezit în puterea nopţii, de parcă în vis cineva ar fi avertizat-o. Copilul ei, de zece ani, se zbătea, horcăind. Nu putea să spună nimic, să-şi strige suferinţa. Femeia şi-a luat copilul şi a plecat cu el spre spital. „A fost în moarte clinică atunci", îşi aminteşte ea. Singură îşi creşte şi azi copilul, ca şi atunci. Dar cel mai tragic era că băiatul ei n-a putut s-o strige. Pentru că e surdo-mut. „Acela a fost momentul în care am decis că viaţa mea trebuie să se schimbe din temelii", ne-a spus cea care are la bază meserie de inginer auto. Şi s-a hotărât, pornind de la întâmplarea legată de copilul ei, „că trebuie să lupt pentru cei care nu pot să ţipe". Câţiva ani mai târziu, Ionica Tarău a pus bazele Asociaţiei „1 iunie 2001", la Buzău, în oraşul ei. Denumirea organizaţiei are două explicaţii cât se poate de simple - 1 iunie este ziua copilului, iar 2001 reprezintă cumpăna pe care a trecut-o cu bine propriul ei copil.

Zilnic, alături de copilul ei

„La început, eram singură. Nu ştiam nici măcar să dau un comunicat de presă", povesteşte femeia. Asta se întâmpla în 2004, în primele zile ale asociaţiei. De-asta zice ea acum că primii săi voluntari au fost câţiva ziarişti locali, care au ajutat-o la capitolul comunicare. „Ceea ce aveam eu de transmis era următorul lucru - că trebuie rupte barierele între cei care pot vorbi şi cei care nu pot face asta", adaug